Sarà ciü de çent’ani, e credu che au mundu, inte tüti i carlevai,
ina mascara cuscìi a nu’ ghe sia mai staita. I l’àva cercau u tìpu
adatu, spirìtusu e ridiculu, pöi i l’àn messu nüu, i l’àn pegau d’amè
e, cun ina certa decurassiun, i gh’àn atacau insce tütu u corpu, d’e
ciüme de galina. I l’àn serrau inte in lensörun, e catru zuvenöti
ardî, i u purtava in curteu.
De tantu in tantu, i posava u lensörun, i dröviva, e ‘stu tipu,
tirandu de crî, cume in auxelassu, u fàva contu de sbate e aře e de
pità. Se i fusse staitu d’estae, tra musche e abeglie, i se sareva
arrecampae a çentenae, cun tütu ‘st’amé, insce ‘stu galinassu nüu.
Candu e gente i s’amascarava, i fava in modu de nu’ fasse
ricunusce, pe’ cugliunà u proscimu. In zuvenotu in çerca d’aventüre,
inte ün de ‘si bali, u se messu inta testa de arrecampasse ina
mascherina, che cui soi modi a ghe fàva buglie u sanghe.
U çerca de descröve chi a pö esse, e u ghe fa’ a curte pe’
tüta a seira, u l’arresce a acapì, che, de següru a l’è ina dona,
che pa’ ch’a ghe staghe, e a deve esse fina bela e ben faita. Inte
ure pecine, candu e cubie i cumensa a piglia u largu, u l’invita a
fa’ in po’ de leame derrè a Roca, e ela a ghe va’, rienduseřa cume
ina mata.
Candu i sun insc’u postu, mancu tantu tranchili, pe’ via de
tante autre cubie spantegae, inte ‘stu lögu, adatu pe’ ‘stu compitu;
u zuvenòtu, ascaudau, u nu’ fa’ tanti cumpřimenti e u l’arriva au
sodu.
Alura a mascara, a rivela a parentela strenta che â liga au
zuvenotu e a riuscita de ‘sta beffa madurnale, criandu che tüti i
pösce sente: «O figliu, ti vöi turna intrà de duve ti sei sciortìu?».
CARLEVÀ
RUCHETIN
L’attiva memoria di Stevanin Carabalona ricorda il vissuto e
quello che ha sentito raccontare, sui carnevali del secolo scorso, in
Val Barbaira.
A Rocchetta, da sempre, operavano tre BADIE, congregazioni
di persone che potevano avere in comune: il medesimo lavoro o
artigianato, l’appartenenza allo stesso quartiere o alla comune
parrocchia o semplicemente la voglia di divertirsi assieme, ad
organizzare le feste per carnevale.
Rette dai rispettivi PRIUI, nel mese di febbraio, non
pensavano ad altro che a inghiottire ravioli, ballare e mascherarsi, per
non essere riconosciuti e canzonare il prossimo.
Nei balli, in qualità di orchestrali famosi, primeggiavano
Zana Marì de Campurussu, maestro nel contrabasso e Bacicin de Bussana,
virtuoso di violino che, da soli, animavano con le loro musiche i balli
rochettini, e non solo quelli.
Persino in un centro non molto grande e popoloso, per
carnevale la gente usciva per le vie in corteo, mascherata, al seguito
di un Re di stracci e paglia il quale, dopo aver simboleggiato, per
tutto il periodo dei festeggiamenti, i vizi e le malvagità della gente,
veniva, di solito, bruciato. Non a Rocchetta, dove la notte del Martedì
Grasso, il fantoccio Re, veniva portato in sfilata, fino nella parte
vecchia del paese, inta ROCA, e da li, nei pressi del ponte, veniva
gettato, con un volo di cinquanta metri, nel lago, formato in quel punto
dal torrente Barbaira, che, per questo, si chiama LAGU D’U CARLEVA’,
ancor oggi.
Ma lo spirito carnescialesco di quegli anni, nelle nostre
latitudini, come in tutta Europa, meglio si apprende dalla verve di
questi due episodi, di carnevali rocchettini che Stevanin ci racconta,
come lui stesso li ha sentiti raccontare.
LA VOCE INTEMELIA
- settembre 1990

|
Stevanin
Carabalona
USANZE A
ROCCHETTA NERVINA
TRAÇE RUCHETINE
TRAÇE RUCHETINE |
Il 5 settembre
1990, all’età di 84 anni, Stevanin Carabalona ha lasciato questa
vita terrena. Socio della Cumpagnia d’i Ventemigliusi dalla
fondazione, nel 1927; è stato uno dei più attivi fautori della
ripresa post-bellica dell’attività associativa, allorché, insignito
del titolo di Console Anziano è sempre stato uno dei più
presenti agli impegni sociali ufficiali .
LA VOCE
INTEMELIA - settembre 1990
Giüstu in mese fa, u
giurnu de San Segundu, cume tüti i ani, nuiàutri ventemigliusi eirimu a
Ventemiglia Auta, int’a géixa Catedrale, cu’u gunfalùn e i medagliùi
apesi au colu, pe’ rende unù au Santu Prutetù d’a nostra Çita e de tüta
a Diocesi.
Ma, st’anu, mancava caicün, ansi ün d’i ciü atacài a ‘sta antiga
festa, a ‘sta antiga tradiziùn. U l’eira Stevanin Carabalona che, pe’ a
prima vouta inte tanti ani, u nu’ l’àva pusciüu vegnì perché u s’atrüvava
inte l’uspeà de San Remu, sospesu - cume se dixe - tra a vita e a morte.
U mà ch’u l’àva aciapàu u lasciava ben poche speranse ma, cun tütu
lulì, l’eira dificile pensà a un cume Stevanin, maròutu, acurgàu int’in
léitu, abituai cume eirimu a viéřu sempre in gamba, cu’u sou faturisu in
sc’i lerfi, cu’a batüa o a barzeleta prunta, sulìdu cume ina ruve d’i
boschi d’a Rucheta.
Nu’ gh’eira çerimonia o manifestaziun che Stevanin u nu’ gh’andesse,
cu’u u sou belu medagliun d’a “Cumpagnia d’i Ventemigliusi” in sciu u
péitu e cun, magàra, int’a staca in tocu de papé cun surva scrita càiche
parola de dialetu o ina puesia ch’u vurrereva presentà a caiche cuncursu.
E Stevanin u l’è stau cuscì, fina a l’ùrtimu, cu’u çervelu ciàiru,
cume in rugliu d’aiga ch’u sciorte d’int’ina roca, sempre atentu a loche
ghe capitava da l’inturnu, de ben o de mà.
Ai nostri giurni, ciü de mà che de ben.
Int’a “Cumpagnia” u gh’eira intrau sciüsciant’ani fa, candu l’assuciaziun
a l’è nasciüa e se po’ propiu dì che elu u rapresentesse ina cuntinuità
tra u tempu passàu e chelu d’avura.
Cun elu se n’è andau ün d’i ürtimi tochi d’ina Ventemiglia d’ina vouta,
che chela d’ancöi a nu’ se gh’assemeglia ciü pe’ ren.
Au sou funerale gh’eira u gunfalun d’a “Cumpagnia” e in mügliu de
gente. Int’u cümenteriu d’a Rucheta, u sciù méigu Azaretti u l’à
regurdau Stevanin cu’ parole dialetali che elu u mirava de sarvà
scrivenduře in sce de tochi de papé.
Inscì ‘stu sou pecin regordu che amu scritu u nu’ purreva esse
che in dialetu, cume, de següru, gh’avereva fau pieixé a Stevanin.

1) Dau latin STUPULA
ven a stùgia, che candu avi tagliau u gran, a rancàvi e a ve
serviva pe’ stugià, che vö di’ pe’ netezà e pe’ scögà e cose.
2) Dau latin RUTABULU ven a parola ruàgiu, in arnese ch’u
serviva pe’ tirà föra u pan dau furnu.
3) Dau latìn REDARE, reà che vö di’ rende u cravéu â crava
pe’ fàřu laità.
4) Da’ ina parola d’u ligüre prelatìn: òsca, ina toureta pe’
marcà i debiti e crediti, e àveghe ün insce l’òsca: nu’
scurdasse ün ch’u n’à faitu in tortu.
5) Dau latìn SOCA, a sùga: corda pe’ ligà e cose insciù bastu,
e suàstru, corda grossa, pe’ ligà a roba insc’in carru.
6) Dau lungubardu waron, u sgarìùn, in figliö ch’u l’andava
derrè ae sciorte d’ê crave au postu d’u can. A mantegnì in can ghe
vuxeva d’i sodi e i figli besögnava za’ mantegniři.
7) Dau latìn RIXARI, rissà, divide ina sciorta fra i vari
padrui d’ê crave.
8) Dau francese, u tessö, u curredu che se dava ae figlie da
marià.
9) Dau latin VIVANDA ven viànda, che vö di’ «gràn» cume a
parola latina e nu’ «carne» cume u françese “viande”.
10) Dau latin EXCURSATU ven scursàu pe’ ün ch’u vegniva da
fa’ e curse pe’ aria inseme ae strìe e alura u l’èira «striàu».
11) Dau latin FETU, fedùn «in mü apena nasciüu».
Se chì i sun numà càicuna d’ê parole ch’u m’à
scritu, ma mì vógliu çercaře tüte e püblicaře a sou nome, perché u
l’arreste pe’ tüti nui che l’àmu cunusciüu in regordu de
Stevanìn
Carabalona.
Intu mumentu d’a
perdita d’u nostru caru Stevanin, òn credüu de interpretà a sou ürtima
vuluntà scrivendu ai Ruchetìn, caiche antìga parola intu sou parlà, che
elu u cunusceva cuscì ben.
Cari Ruchetìn, cume tüti i ani, au mese d’avustu
lasciu Ventemiglia pe’ muntàmene a Limùn, au frescu e luntàn dau burdelu,
che i tropi bagnanti i fan â Marina San Giüsepe duve stagu de ca’. Ma
èira apena riturnàu, candu su’ sö, a scià Madalena, a m’à daitu a triste
nutiçia, che u nostru caru Stevanin u n’àva lasciau pe’ sempre.
Fina au passau mese de lügliu, candu versu mesugiurnu
ritornava a ca’, l’inscuntrava sempre e u vegniva a tucàme a man e a
parlame. E suvente u tirava föra d’inta staca in biglietu duve u l’àva
scritu caiche antiga parola d’u vostru dialetu. Perché besögna che v’u
dighe, u m’à mustràu tante cose, preçiuse pe’ ün cume mì che inte ‘sti
ürtimi ani u s’è dàitu au stüdiu d’i nostri dialeti e ch’u l’àva besögnu
de caicün che u sou dialetu û savèsse veramente ben.
Da nui se üsa di’, candu caicün d’i nostri cari u n’à
lasciau: se de lasciü u ne ve’ u serà propiu cuntentu, inte ‘stu càixu,
de sentì che parlamu de elu e d’u sou dialetu. Ma mì ancöi sun propiu
següru che Stevanin de lasciü u ne veghe e ch’u vöglia parlave cu’a mei
buca, pe’ arregurdàve caiche antiga parola d’u vostru parlà, che forsci
càicüna va seré scurdà. Perché credu ch’u vöglie, che suchì u sece l’ürtimu
salüu e che ghe imprumetè de nu’ abandunà u vostru belu parlà, che i
vostri veci i v’àn lasciau cume ina preçiusa eredità. E avura ve diròn e
ve spiegheròn caicüna de ‘ste parole.
LA
VOCE INTEMELIA - settembre 1990

TÜTI BERNACA
Stevanin Carabalona
I primi giurni d’u 1985 i sun staiti da remarcà, pe’ u
freidu, a giassa e a neve. À nevau pe’ Pàsca Pifània e inti cantui ciü
au redousu, a neve, a ritardava a desgagliasse. Me sun arregordau cose i
dixeva i nostri veci, candu capitava ‘stu fenomenu, rairu, pe’ i nostri
paisi: Candu a neve a se ferma caiche giurnà, a ne ciama de l’autra.
Tüti Bernaca, ‘sti nostri veci, percose. trei di dopu à turna nevàu,
e ciü forte d’a prima vota. Me sun inscì ravisau che i mei veci d’A
Rucheta (Nervina) i se regulava gardandu e muntagne d’anvirun.
Candu l’Abegliu u l’à u cape’, o che ciöve denai, o che ciöve
derrè.
Candu àva feniu de ciöve, ma i custi i l’arrestava carreghi de
tache d’aiga i n’aspeitava de l’autra, e u ciü suvente a nu’ mancava de
vegnì.
Pe’ savè candu averèva ciantau lì de ciöve i gardava de contra au
Lagu Bin, se sciortiva ina specie de negiassu sutiřu, u belu tempu u nu’
avereva tardau, cume se asciairiva de versu a marina, u bon tempu u l’avereva
tegnüu düru.
Candu se tratava de sciorte cun crave e fèe, d’üvernu, se gardava u
füme che sciortiva dau camin: Se u füme u va’ in veramun, u capotu
lasciřu au casun; se u füme u va’ in veravale, piglite u capotu insce
spale.
LA VOCE INTEMELIA
- gennaio 1985
U PONTE INSCIA BARBAIRA
Stevanin Carabalona
A matin bun’ura, d’u giurnu de San Pietru d’u 1865, u Scendegu d’a
Rucheta, Stefà Raimundu, dau bařcun d’a sou ca’, u descröve ina duzena d’omi
d’u paise, insce a giàira d’a Barbaira, tüti invescendai a abigà i priui ciü
grossi che i truvava pe’ a rivaira.
U s’infiřa e braghe aviau, u ciapa zü p’è scaře e arrivau d’aveixin
au cantiere u dumanda: «Lo che fai, brava gente ?». Chelu ch’u paresceva u
ciü ardiu, Viale u Bacinì, u ghe conta che se tratava de in’idea ch’a l’eira
maürà a seira avanti, inte l’usteria.
Tüti i omi presenti i l’àva pe’ nome Pietru e da boi Pietrin, pe’
festegià degnamente u santu e mete inseme in’opera inte l’interesse de tütu
u paise, i l’àva decisu de da’ incumensu a in ponte, che u scavarchesse a
Barbaira, propiu surve u pocu praticu guassu, che pe’ ani, intu passau, u l’eira
serviu da prutessiun ae cae furtificae.
«Se ave’ tanta vuruntà - u i repìglia u Scendegu - ve imprumetu, che
pan e fidei i nu’ ve mancheran» e u nu’ gh’à mai faitu mancà nì da mangià e
büve, nì a caussina gianca che i faixeva coixe insc’u postu.
I se sun messi a daghe drente, senza tanti prugeti e tanti papeiroti
cume se fa’ avura, tantu che au dui de setembre, d’u meiximu anu, u ponte u
nu’ l’eira d’u tütu feniu, ma pe’ a prima vota ghe passau in çima a
prescessiun d’a Madona.
Ina prescessiun vutiva che dau 1825 a regorda ae gente che Rucheta
Nervina a l’à scangiau nome, scicume avanti, intì rogiti, a se ciamava
Castrum Barbaire, nome che u nu’ l’è piaixüu au Regiu Cadastru.
Feniu u ponte, scendegu e pupulassiun i gh’àn faitu mürà ina pria
arenaria, artisticamente scuřpia. duve in latin se ghe leze:
POPULI OPERA ET AERE - MDCCCLXV.
LA VOCE INTEMELIA - dicembre 1984
ZUVENE,
CRAVE E TRENI
Stevanin Carabalona
Prima d’a gherra, pe’ divertìsse, se andava a balà inti
paisi, ai festin, e se riesciva a balà, numa se se parlava u dialetu de
‘ste parte, percosa d’i furesti, nu’ se sa’ mai.
Eira andau, pe’ a Madona d’a Neve, a Airöre, in cumpagnia d’in
furestu, che u l’eira bregadè d’i preposti ae Grimaude u nu’ parlava
dialetu, u n’ù l’acapiva gairi, suvente u balava de rairu, e de vote ghe
aciapava u masturin cume ai cavali, pe’ ste cose.
Pe’ atruvaghe da balà, me l’astracu a invità due sö, che cunesceva
ben, e cun in po’ de pulitica, riesciu a asbrivari inta pista, pe’ ina
mazurca.
U tempu de ina prumenada, e u nostru bregadè u te ghe mola d’i patui
che i paresceva aplausi. Andamu aviau pe’ ve’ cosa eira acapitau e elu u
me conta: “Gli ho cortesemente domandato, tanto per tenere discorso, se
fossero due sorelle gemelle e lei prontamente mi ha risposto: “Scì, u
s(c)emu”. Scusami, ma a me scemo per così poco, non me lo ha mai detto
nessuno”.
Inseme au dialetti, gh’eira pöi a mentalità de paise che a ne
cumbinava inscì. Petrì u Martu insce invitu d’u cüxin, u l’a lasciau e
rive d’u Barbaira, pe’ ve’ in pocu u mundu, a Muntecalu. Carau dau trenu,
u munta davanti au Casinò e u l’arresta meravigliau, incantau ìntu ve’
cheli beli giardin, cin d’in belu gasun rasau.
Apena u se repiglia, u partecipa u sou puntu de vista au cüxin:
“Barlöixure, se ghe fusse a crava cume a se scialereva”.
Du’ 1928, apena a ferruvia a l’è arrivà a Airöre, i l’àn supressu l’onibu
ch’u vegniva a Ventemiglia, due vote inta giurnà. Intu paise se fava in
gran parlà, che scì u l’eira ciü comudu, pe’ via che gh’eira ciü curse,
ma pe’ andaru a piglià besögnava fa’ ciü strada, che a staziun a l’eira
darè u Pozu. “Epöi, ti voi mete, inte l’onibu, se mancava caicün, nu’ se
partiva fina ch’u nu’ l’arrivesse, avura ....”.
Marì, ina matin a l’arriva tüta invescendà inta staziun: “U trenu -
i ghe dixe - u l’eira apena partiu”. E ela prunta: “S’i fan cuscì, i ne
perde d’i béli clienti”.
LA VOCE INTEMELIA
- aprile 1985
MÜŘE,
PARAIGHI E PERÖGLIE
Stevanin Carabalona
Sulu carant’ani inderè e autumobili e i autocari i l’eira rairi, e
tüti i trasporti i l’avegniva cun l’üsu de carri, carreti, o a dorsu de
müra.
Inti paisi de campagna a müřa a rapresentava u modu de purresse bugià
cun indipendensa, propiu cume avura, avendughe l’autumobile. Atacà, o megliu
stacà au carru a müřa a sustituiva degnamente u cavalu; carregà insciu bastu,
a l’eira ciü forte e ciü següra de l’àse, insce strade de muntagna. Certu
che a duveva esse de caratere paixe, seduca i l’eira cauzi e duluri.
Inte famiglie, üna d’ê spese indispensàbiři a l’eira propiu chela pe’
a müřa; e se nu’ se ghe purreva arrivà, se cuntentava de a souma.
Inte valae, candu ina zuvena a se mariava cun in partiu nu’ tantu bon,
e mairense d’u paise i meteva in evìdensa u faitu che a famiglia de elu a
nu’ l’àva mancu a müřa, besögnava alura cuntentasse d’a souma. Nu’ s’acapiva
mai ben, cose i vurresse criticà, se a poca dispunibilità d’u partiu o a
puscibile dispunibilità d’a spusa.
Cun pituresche fiře de pareglie müře, cunfraternite de müratei, i
faixeva i traspurtaturi de mesté, purtando calunche cosa inte calunche postu.
Da l’Isura e d’â Rucheta, duve i müratei i l’eira tanti e famusi, i purtava
u carbun a Mentun e i riturnava carreghi de sa’, çitrui e roba fina.
Inte ciàche paise d’u percursu, i müratei i l’àva in’ustaria pe’ ritrovu,
duve i büveva in gotu, i scangiava caiche parola e i mirava se gh’eira
caicosa da azuntà au carregu, pe’ rutundà a giurnà.
A Ventemiglia ‘sta usteria a l’eira intu Burgu, percosa de lì cumensava
a muntà, sece pe’ arrivà in centru, sece ancu’ megliu, pe’ prosegue pe’
Mentun.
Candu arrivava i müratei dae valae, i perdigiornu çitadin, i mirava de
cugliunaři. Passandu de lì e fandu contu de esse veramente interessau, in
zuvenotu u domanda au müraté Batì u Bossu, d’â Rocheta, indicandu l’üřtima
müřa d’a fiřa: «Brav’omu, dieme in po’, l’è in’ase o ina souma ?». Batì û
piglia pe’ u cruvatin, û tira da in lau a cua d’a müřa e u ghe fretugna in
po’ u murru d’u spiritusu, diendughe: «Miriteřu da tü, s’a l’è ase o souma,
belinun». E da omu de mundu ch’u l’eira u s’è levau e musche d’insc’u nasu.
Cume a sö de Batì, ch’a stava a Nissa, a l’àva invitau so’ nessa, d’â
Rucheta, a passà caiche giurnu da ela, intu mese d’avustu. Candu a nessa,
sentenduse persa, inte l’afruntà a grande çità, a vurreva rinunçià a l’aventüra;
a lala a l’à l’idea geniaře: «Mì t’aspeitu â Gara de Richieu, cun in paraiga
avertu, intu mesu de l’atriu, ti virai che nu’ ghe ne sarà tanti, cun u
paraigu avertu». Raixunamentu sempřice, in po’ ridicuřu, ma següramente
upurtùn.
Cume chela d’a maire d’u maistru Garibaldi de San Steva, che andandu a
cunusce a fidansà d’u figliu, â Rucheta, gardandu cume a preparava u sdernà,
a l’à decretau de esse sudisfà, ch’a l’avereva faitu ina bona ca’. A l’àva
nutau da cume a peřava e patate, tařmente sutire e peröglie, ch’a sareva
sta’ a dona che fàva l’avegnì d’u figliu.
LA VOCE INTEMELIA - marzo 1985
PE’ CHI A
SONA A CAMPANA E PE’ COSE
Per chi suona la campana, un famoso libro di Hemingway, e un famoso
film di tanti anni fa, ambientato nella tragica Spagna 1936-39. Anche nei
nostri paesi, la campana suonava tristemente a morto ogni volta che un
paesano partiva per il grande viaggio senza ritorno, ma, nel corso della
giornata, essa suonava parecchie volte per annunciare i riti religiosi e per
scandire i vari momenti della vita comunitaria. Nei giorni di festa, poi, lo
scampanìo riempiva gli animi di gioia e di speranza. Come in tutti i paesi,
così anche a Rocchetta Nervina nel cui dialetto viene qui ricordato per chi
e per che cosa suonava la campana.
Stevanin Carabalona
* * *
Candu sunava e campane au mei paise, cose i vurria dì ?
I giurni de unvraì (feriali) a campana a sunava a sei ure de matin pe’
a messa bassa, a öt’ure pe’ a scöra, a megiudì pe’ l’Angelu e e gente duve i
s’atrùvava: in campagna, in ca’, pe’ u camin, i se levava u capè e i se
segnava.
A due ure a turnava a sunà pe’ a scöra, a catr’ure pe’ a dutrina (il
catechismo) e pöi pe’ u Rusariu. Ciü tardi pe’ l’Avemaria che, a st’ura lì,
tüte e Figlie de Maria i devia esse in ca’ (autru che avura !).
Candu ün u stava ma’ e i ghe purtava u viaticu, sunava ina campaneta: «Den,
den, den ...» e s’u l’eira lì pe’ möire i ghe sunava l’agunia e, candu u l’eira
mortu, l’Avemaria.
I morti, a cheli tempi, i cunsegliava de vestiři sübitu, candu i l’eira
ancura caudi, e m’arregordu d’in caixu ch’u l’é capitau propiu a Rucheta, u
mei paise.
Eira mortu ün che de stranome i u ciamava Mugnugnò u Galu e i l’ava
vestiu e acurgau in sc’in canapé, int’u mezu a catru canderei assesi.
Tut’int’in corpu u mortu u s’arrepiglia, u sente a campana ch’a ghe
sunava l’Avemaria e u se mete a raglià: «O Catì, o Catì, chi l’é mortu ?» A
mumenti su’ muglié a möire ela, d’â puira, povera dona.
Mugnugnò u l’é scampau ancù in pa’ d’ani pöi u l’é turna mortu, ‘sta
vouta pe’ da bon.
* * *
Ma i giurni che e campane i sunava de ciü i l’eira cheli d’ê feste
grande. I cumensava a a viria (alla vigilia) a sunà a legressa (a suonare a
festa) e l’induman i sunava pe’ a messa bassa e pe’ l’aufiçiu de a
cunfraternita, cun tüti i sou sarmi, e antifune, e pìstule.
Intantu ch’i cantava i se ciamava pe’ nome: «O Baci !». E Baci u se
aissava e u dixia l’antifuna: «Antetorum ...» e l’autru u ghe respundia: «A
l’üa cu’u sacu !» perché inta nöite u l’eira andau a rubà. Fati veri.
Pöi i sunava l’auficiu d’i Zuveni e chelu de e Figlie de Maria. A
deix’ure a messa granda. I sunava tre voute e dopu mez’ura a livrava, che vö
di’: a cumensava. A campana a sunava aiscì au mumentu de l’elevaçiun. A
catr’ure de dopusdernà, u Vespu e cun lulì a festa a l’eira fenia.
 setemana santa, e campane i stava çite, ma tüti i figliöi cu’u
sacrestan i sunava e tarabele e i dixia: «Estu u l’é u primu da messa, estu
u l’é u segundu ... estu u l’é u tersu !» e pöi cumensava a messa.
E campane i sunava aiscì candu gh’eira u Cunsegliu Cumünale e candu
invece i sunava a pichétu (a martello) vuxia di’ che se brüxàva caicousa e
alura tüti i partia cu’u segelin e, dau beà, i faixia u passaman, pe’
smorcià u fögu.
LA VOCE INTEMELIA - novembre 1984