CANZONI
biugrafie

                          GIUSEPPE  BOSIO - Pippu
.
      Nato a Ventimiglia il 7 dicembre 1879, da Giovanni ed Eleonora Laurenti, ha vissuto l’infanzia nel Principato di Monaco, seguendo la famiglia che, come tante ventimigliesi si recavano ad abitare il sobborgo di Montecarlo, costituito nel 1866, dall’illuminato principe. Laureatosi in architettura, è tornato a vivere nella nostra città il 21 dicembre del 1903, abitando la casa avita di via Biancheri, il 21 aprile del 1931 andò a risiedere, con la sorella Sabina, ottima cuoca, nella villa che si era costruito in corso Principe Amedeo, quello che nel 1947 diventò corso della Repubblica. Dagli anni Settanta, quella villa è diventata un hotel, col nome di Villa Franca. Nel 1946, ha firmato la ristrutturazione interna del Teatro Comunale, con la realizzazione della capiente galleria, in sostituzione dei gironi di palchi e loggione che erano stati colpiti durante un bombardamento. E’ stato autore di numerosi saggi di storia e tradizioni locali. U RATU, libriccino poetico in dialetto, puntualizza lo stato di degradazione ambientale e sociale nel quale si viene a trovare la nostra città al termine della seconda guerra mondiale. E’ stato raffinato poeta; sue sono le parole della notissima ANGELINA, canzone ufficiale degli alpini delle Marittime. Ha scritto anche i versi di: SCCIANCURELU, MATIN DE PRIMAVERA, SE DRISSERA’ MARIETA, SCIURE BELE, A FESTA D’E SCIURE, SCIURE NOSTRE. E’ deceduto per neoplasia polmonare, il 29 gennaio 1961.

U RATU
 rivista il: 19 agosto 2011
 

De tütu u machinariu,
Ch’u leva u pan ai omi,
E u l’ince u credenziariu
De aziun de cheli gnomi,
Che sensa fatigà,
I mangia cö e curà.

I sun si’ lì, si’ droli,
Chi cria eviva a gherra,
Pé mangiasse i petroli
Da üna a l’autra terra.
Metemu insci’e gazete
A fotu d’ê Gianchete !

Sa’ rava a m’à serviu,
E avura me ne vagu,
Sperandu intu bon Diu,
Sperandu in pecin svagu
A tütu su’ turmentu,
Unta d’u firmamentu !

E pe’ scansà e surprese,
De strade frechentae,
Cu’i ögli e aureglie tese
U lascia se’ cuntrae;
Pe’ ben urisuntasse,
U punta insci’e Purtasse.

 

  1) lürchi  = uomini di malaffare  - briganti.
  2) Cuventu = la Città bassa.
 
3) lasciü = la Città alta.
  4) Galleria aperta come rifugio, che era posta in località Scoglietti.

                                                   Avrì - Mazu 1945

Ti gh’ài raixun mugliè,
Sun propiu desgraziau,
Se digu cose n’è,
Marzisce u semenau;
Ti vei l’ümanità
L’è tüta ina frità.

E di’ che se credemu
D’esse caicosa au mundu,
Epöi forsci savemu
Cose ghe sece in fundu ?
U fundu, u l’è eguismu !
Ah ! Cante cose in ismu !
U l’arrivau in pò tardi
 tana d’i parenti,
Ma gh’eira çerti lardi
Aposta pe’ i soi denti,
E sensa ciü pensà
U mangia, e che pansà !

Cuscì u l’andau intu leitu,
E u s’assunau in castelu,
Tant’autu che u sou teitu
U l’arrivava in celu;
Epöi u l’è sprufundau,
Alura u s’è adesciau.

E tüta int’in spaventu,
A dona u ve imbruncià,
Ch’a sciorte int’in lamentu
Pe’ fařu in pò parlà;
Ma elu u stava çitu
Cun aria da cuntritu.

Cose ti gh’ài mariu ?
Su’ viagiu u t’à stancau,
Ti pai tütu stramiu,
‘Na mustassà i t’àn dau ?
Se mai me desbutunu
Chel’omu t’u cugliunu,

 

Pasciensa l’Uspeà
Oh ! Mancu u Çemeteriu
Fa’ sente a carità
Che vaghe u Presbiteriu,
Ma cui morti a nu’ va’
Lascèři inta so’ ca’.

In verità confessu,
Che m’è ciü caru vive
Luntan da su’ prugressu,
Nu’ savè leze e scrive,
Ciütostu che inventà
Strümenti da amassà.

Sun propiu disgraziau,
E pensu a me’ mugliè,
Chissà s’a me l’à fau
In cornu int’u pagliè;
Sai ch’a saresse bela,
Perde l’unù e a paiela.

E chi’ u dexiderava
D’intrà inti soi penati,
Ma intantu u riturnava,
Pensandu ai soi pecati,
Nu’ gh’è vegnüu l’idea
De segue ina cuvea ?

Ma in fundu ghe sun mi’,
Ch’aveva travagliau,
Pé in leitu da durmì,
E invece sun arrestau
Cin d’ani, e sensa sodi,
Custretu a ciantà ciodi.

Su’ ratu u stava a sente,
Pensandu au cume e che,
Ghe sece vegnüu in mente,
De curiüsà e savè
I scherzi d’a ruvina,
Che l’omu u se cumbina.

Ma intantu ch’u pensava,
U ve’ che lì int’in cantu,
Gh’eira ina bela rava;
Oh, caru Scignù Santu,
Ringraziu e sun cuntentu,
E pensu a su’ talentu,

Ch’ai omi avè concessu,
E u serve a fa’ d’u ma’,
Cu’ u nome de prugressu
Sprufunda teitu e ca’;
Se stava cuscì ben
Candu nu’ gh’eira ren.
D’i leiti i m’àn lasciau
U legnu da bruxà,
U restu i l’àn roubau
Pe’ u güstu de roubà.
Mil’ani i sun che i lürchi
I fan pezu che i Türchi.

E nui nu’ semu boi
A metise d’acordiu,
E fa’ cume fa’ i soi,
Rumpiři inte l’esordiu;
Manzuni u ne l’à ditu.
Inutirmente scritu !

E avura chi’ sun belu,
Cume mai pösciu fa’,
Gh’on mancu ciü in furnelu
Pe’ fame da mangià;
Pecau ch’i l’àn destrütu
Chelu ch’u fava tütu.

E tütu, sci, a l’à fau,
D’e gherre, e d’e çità,
Sfidu, u l’à mai cuntau
I sodi ch’eira in ca’ !
A fa’ cuscì se va’
Sempre int’ina cařà.

In ca’ gh’àva de tütu,
De libri e de lümeire ...
Ghe vegnisse u scurbütu
Chi m’à pigliau e supeire.
Che bela cosa a gherra
Perché i nu’ l’assuterra !

Gh’aveva de taurin,
Careghe e ghirindui,
Gh’aveva in segelin;
Ma gh’è d’i mascarsui,
De ladri d’ucaxiun;
De ladri da bastun,

Gh’aveva in belu bagnu
E ina cuxina aiscì,
E gh’eira in scaudabagnu,
Ma tüti i sun partì,
Fina cugliai e furçine,
Tuvaglie e tuvagline;

Purtrune e materassi,
Tendine da fenestre,
E i libri, e ancu’ i cumpassi,
I tundi da menestra,
A machina da scrive,
E i ladri ancura i vive.

E cun su’ dexideriu
U l’è vegnüu au Cuventu,
E tütu seriu, seriu,
U crede int’in purtentu:
Truvà caiche brugaglia,
Derè caiche müraglia.

Ma zira che te zire,
E d’ascusun d’in gatu,
Cianin, cianin u s’infiřa
In ca’ d’in leteratu,
Cu’ stà pe’ mungugnà,
E ascaixi giastemà.

Su’ poveromu sulu,
Cuscì parlandu u dixe:
Che mancu ciü in peculu,
Che mancu ciü e raixe
I gh’àn lasciau in ca’;
Che bela carità !

U nostru amigu u stava
A sente si laumenti,
Che u vöiu u rebumbava,
Cume de nöte i venti;
Cuscì s’omu u dixeva,
Cun vuxe ch’a scrusceva:

 

S’u s’adescia, a l’infernu
U i manda tüti inseme,
Ma forsci u padre Eternu
U cola, epöi u freme,
Ma intantu nui sufrimu,
E Garibardi u primu.

Ti vei tüte se’ cae,
Ghe manca a tüte u teitu,
E i pan sulu scheggiae,
Ma manca a tüte u leitu,
Perché i se l’àn roubau
Cheli chi n’àn agiutau.

Ti vöi ve’ e scöře ? Na’ !
Poveru San Francescu !
Andamu in po’ ciü in là,
Duve se sente u frescu:
Intu Murru de Bò,
Ga’ se gh’è ciü in cumò.

Pigliandu via Saonese,
I sun arrivai intu mezu
De chele cae destese,
E ancura de ciü pesu:
Cae e carugi in mügliu;
Autru che ciaravügliu !

Nu’ saciu mancu mi’,
Davanti a se ruvine,
Se devu andà o vegnì,
E stache i sun za’ cine
De tüte e cose viste,
E u cadru u l’è assai triste.

Ma i rati i sun cüriusi,
E u vöiu u l’atirava,
Fra i baussi ciü smurfìusi,
Cianin, cianin u l’andava,
E tra cioti e stradete,
U l’arrivau ae Gianchete.

Gesù Maria agiüteme
A sustegne sa’ vista,
Casamiciula a freme,
Ma chi’ a ciü cosa trista
L’è vöiu e spiantu indegnu
Di omi, e de l’inzegnu.

Chissà za’ tanti morti
De suta a se macerie,
E, gente sensa torti,
Chissà cante miserie,
Pé a curpa d’in grand’omu
Ch’u l’eira sulu in gnomu.
Cuscì u nu’ s’infìava,
E dopu ave pensau
Che a nöte l’agantava,
In sgarbu u l’à atruvau,
E lì u se gh’adurmiu,
Che l’eira u ciü aspediu.

Ancura l’eira scüru,
Candu u s’adesciau,
Pe’ metisse au següru,
U gau u l’à passau,
Ma u l’eira ancura stancu
Pé avè durmiu insc’in fiancu.

Dau Dassiu, e catru strade,
I l’àn lasciau indecisu,
Avura chi’ l’invade
A puira, cume avisu,
D’in rischiu ciü veixin,
E u çerca u bon camin.

Ma standu a mente in sciü,
U ve che l’usteria,
Cumerciu, a nu’ gh’è ciü,
E versu a ferruvia
Gh’è tütu derrucau,
E u ponte u se n’è andau.
Poveru San Miché !
Chissà cose i gh’àn faitu,
A ture ancura a gh’è,
Ma u teitu u se n’andaitu,
Cuscì se cae e sa ciassa,
Redute a ina carcassa.

Pigliamu Via Piemunte,
Cu’ in parmu de rumenta,
Se cae tüte cunsunte,
E a spussa ch’a l’aumenta,
Perché inte se cantine,
Ch’eira leitu e latrine.

E avura amigu caru
T’abrassu, e t’imprumetu,
A in tempu menu amaru,
Faron forsci in ziretu
Lasciù inta tou campagna,
Pe’ ve’ a tou cumpagna.

U nostru campagnolu,
Carandu d’inti Scüri,
Au ponte molu, molu
U l’arrivau, ma duri
S’apresentava i passi
Pé in ratu da rivassi.
Furtüna che se’ gente,
I l’àn sentiu a sirena,
E, chi gh’à daitu a mente,
E chi è scapau â serena,
Inti refügi iscì
Caicun u l’andau a durmì.

Ma scì che ghe n’è staitu
Che s’afermau intu leitu,
E disgraziau, u l’à faitu
A fin d’a ca’ e d’u teitu.
Avura cresce l’erba
Inscie sa’ terra axerba.

Chi, suta se macerie,
Gh’è tütu assuterau,
Ti vei cante miserie
Ch’a gherra a l’à purtau.
Següru che duman,
I se ne lava e man.

E avura, d’ascusun,
Cařamu intu carugiu
Ditu d’a Prescesciun,
Ma chi se ghe ve dugiu,
E ga’ se nu’ l’è vera,
I teiti i l’àn fau veřa.

 

Eirimu pezu ancura,
Ch’inta trincea i surdati,
Perché nu’ gh’eira ura
De mete in toura i piati;
Nu l’eira scciupetae,
Ma l’eira canunae.

E cante n’arrivava !
In catruçentu au giurnu,
E cume i ne scibrava
Indossu, e tütu inturnu,
Che puira ! e che spaventu,
Jiii...cra’... ancura u sentu.

Inti rifügi ascusi,
Da bestie, cume nui,
I fava i curagiusi,
E cin de pelissui,
I se gratava a schina
Fra in scrusciu e ina ruvina.

Avura, ti ài sentiu,
Cuscì, in pò ciü in pò menu,
Ti acapirai aspediu.
Andandu a ve’, aumenu
D’â faccia d’u desastru,
Ti scrivi u libru mastru.

Ti vei sa’ spassegiata,
D’u Cavu, a l’eira bela,
Ti vixevi a valada,
E tüta a costa, in sela,
E sa’ bela marina,
Giauna, verda e türchina.

I ögli i s’estasiava
Da Antibu a A Burdighea,
E u su’ ch’u iřuminava
Su’ cadru, che l’idea
D’artista a nu’ gh’arriva
Tantu a l’è lüxe viva.

Chissà s’i u refaran,
U l’eira in munümentu !
Veixin e da luntan,
U fava l’urnamentu
De l’inseme d’u Scögliu,
E u l’apagava l’ögliu.

Avura riturnamu,
Andamu in po’ ciü in sciü,
Perché ancù ghe, n’amu
D’u bon da cacia zü.
Che pe’ via Garibardi,
Cianin, che si’ bastardi
Cumpagnu, sta in pò a mente,
Cume i tè l’àn ridütu,
Fa’ finta che se sente
Sunà e campane a lütu;
 messa de set’ure,
Pe’ in po’ a nu’ contà e ure.

Poveru San Giuani !
U teitu u nu’ gh’è ciü,
Mira in po’ li’ che dani,
U campanin u l’è zü,
Che sgarbi inte müraglie,
I cadri i me pan maglie.

Ah ! chele campanete,
I tintinava in cantu,
Cun note cuscì sccete,
Che l’eira au cö in’incantu:
Tin tin ti tan tan
Tan tan ta tinti, tati ta tinti ...

Ascaixi che me ven
Da cianze, de pensà,
Che tütu u nostru ben
U se n’andaitu a ma’,
Pe’ avè daitu da mente
a chi saveva gnente.
Ma mancu ciü si’ sciti
I nu’ sun respeitai,
Si chi’, i sun deliti,
Da bestie, e nu’ crestiai,
Da bestie e ciü feroci,
Ma i omi i sun atroci.

Amigu, mi’ sun stancu,
E u stömegu patiu,
Cuscì nu’ saciu mancu
De duve sun sciurtiu;
M’arracumandu a tü
Pe’ u dorme, e pe’ u menù.

A l’induman matin.
I l’àn aissau a prua
Au Cavu, cian, cianin,
E stirassandu a cua,
I van a remisasse
In ‘scin mügliu de strasse.

E propiu li’ davanti,
Au giardin d’u Prevostru.
Cuscì pensandu ai Santi
I dixe in patenostru,
Ma u ratu de çita,
Situ u nu’ pö ciü sta’.
E t’assegüru che,
L’intrata epöi l’uscita,
Mesürandu u perché,
Ti veirai cose schifa
Da tüti si’ talenti,
Chi studia cun i denti.

Vegni cun mì ch’andamu,
Cian cianinetu, in ziru,
Cuscì, tè cumensamu
Dau ciü veixin che miru,
E sensa faghe tortu,
Da’e muneghe de l’Ortu.

Ti vei chela geixeta
Ch’a l’è tüta scuverta,
Cun drente ina brueta,
E a porta tüta auverta:
A l’eira bela tantu,
Avura vegu in spiantu.

De lì i sun intrai,
Zirandu pe’ l’autà,
Epöi i sun passai
Drente inte l’Uspeà.
U nostru campagnolu
U zira, e u storçe u colu.

 

E gente ciü i nu’ san
Cose pensa ne’ di’,
De cheli i se ne van,
D’i autri i resta chi,
Perché i sun sensa sodi,
E gàire a ciantà ciodi.

Ma caru amigu mei
L’auturità a nu’ gh’eira ?
U düce e a so’ mineira,
Gh’òn ditu insci’e dui pei,
D’e risurse grandiuse,
I s’eira tüte ascuse ?

L’è megliu nu’ parlane
Perché l’Auturità,
Invece d’agiütane,
Cui lürchi int’a frità,
Cöixendu sensa audù,
I l’aspeitava i vù.

Cuscì cume i surdati,
I pezu, abandunai
A l’è roba da mati !
I n’àn sacrificai
Tra auxelassi e lürchi,
Che megliu l’eira i türchi.

E l’eira in auxeletu,
Vörandu bassu, bassu,
C’û nome de Gigetu,
U te rumpiva u passu
In tüti i muvimenti,
Crescendu i tou turmenti.

E semu int’u ciü belu:
Americai e Ingřesi,
Che nu’ ghe basta u celu,
In terra cu’i Francesi,
I munta insce Granmundu,
E i mira tütu rundu.

Canui da tüte e parte,
I tira dapertütu,
A gherra i a ciama arte !
Ma pa’ che sece in brütu
Chelu che l’à inventà,
Megliu s’u stava a ca’.

Da avustu fina a avrì,
Pe’ tüti i ötu mesi,
A l’è durà cuscì,
Cun tüti i nervi tesi,
Ascusi inte cantine
Sperandu de sciurtine.
Ghe fa’ l’ümanità,
Ch’a se cumöve, a in can,
Ch’u piglia ina fuetà,
Epöi cun bumbe a man
Dau célu, e dai canui,
Möire a ne fa’ a miřiui.

O caru mei amigu,
Ma cose ti me conti,
In verità te digu
Ch’òn faitu ma’ i mei conti,
Perché pe’ zunze â fin
Gh’è ancura d’u camin.

Felice tü, mei caru,
Vivendu sciü in campagna,
Ti n’eiri a in bon riparu
Inseme â tou cumpagna;
Lasciü nu’ gh’è bersagliu,
Ecetu che pe’ sbagliu.

Ma chi; sta’ a sente ben,
Dopo i vintun de zügnu,
Cume se fusse ren,
Cumensa in’autru pügnu,
Ch’u pica de mitraglia
E strade, Oh che canaglia !
Sa’ tragedia bestiale,
In’ura a l’è dürà,
Pensa, in disastru tale,
T’u lasciu imaginà,
Se i ögli toi i resiste,
E ancura u cö u t’assiste.

Pensa che tüta a nöte,
Si’ poveri pumpei,
De crüe cume de cöte,
D’â testa fina ai pei,
I n’àn pigliau e vistu
Suta su’ celu tristu.

D’ê cae chi se brüxava,
Morti e ferì ascusi,
De’ vuxe ch’i aciamava,
Misteri dulurusi !
Pe’ l’epuca che semu
A stentu s’u credemu.

E nui che s’ilüdevimu
Che dopu l’autra gherra,
A paixe che vuxevimu
Insce sa’ stanca terra,
S’a favimu següra,
Pe' contru, ... che fegüra !
E gente ciü i nu’ san
Cose pensa ne’ di’,
De cheli i se ne van,
D’i autri i resta chi,
Perché i sun sensa sodi,
E gàire a ciantà ciodi.

Ma caru amigu mei
L’auturità a nu’ gh’eira ?
U düce e a so’ mineira,
Gh’òn ditu insci’e dui pei,
D’e risurse grandiuse,
I s’eira tüte ascuse ?

L’è megliu nu’ parlane
Perché l’Auturità,
Invece d’agiütane,
Cui lürchi int’a frità,
Cöixendu sensa audù,
I l’aspeitava i vù.

Cuscì cume i surdati,
I pezu, abandunai
A l’è roba da mati !
I n’àn sacrificai
Tra auxelassi e lürchi,
Che megliu l’eira i türchi.

 

Da Vicu Ulivi u passa,
In Via Falerina,
E u spunta insc’ina ciassa,
Ch’a l’eira assai pecina,
P’esse d’a Catedrale,
A Geixa principale.

A Geixa ancura a gh’è,
E mancu tantu scossa,
Ma chelu che nu’ gh’è
A l’è a campana grossa.
Sa’ bela mei campana
Ch’arregurdava a Diana.

Cun chelu son pateticu,
Candu cařava u sù,
Fina intu cö d’in sceticu
Gh’intrava in pò d’amù;
Amù d’u ben pe’ tüti,
D’i boi cume d’i brüti.

Campana ch’a sunava,
Ae feste e ai funerali,
E giüste a l’intunava,
E ure d’i murtali;
Ma Cavu e Scögliu autu
Cun tü i l’àn faitu u sautu.

Cun tanti lì möirenti,
E i urli d’i ferì,
E i cianti d’i parenti,
Ch’i zira stramurtì,
A cianze e laumentasse.
Ridüti cume strasse.

Cun s’afare d’i ponti,
Chi nu’ sun stai tucai,
Perché i l’àn fau de conti
Chi l’eira assai sbagliai,
I l’àn amassau d’a gente
Ch’a l’eira a ciü inucente.

E treze giurni dopu,
L’è propiu ai ventitréi !,
Cuscì, cu’ u stessu scopu,
Su’ castigu d’i Dei,
U l’è turna ciumbau
Inscie l’arrubatau.

E turna ai dui zenà,
Delongu inte chel’ura,
Ch’a ven dopu u sdernà,
Si’ auxeli i se demùra
A fa’ u zögu d’i ponti,
Pè fàne d’i raconti.
Là, versu Burdighea,
In sciamu d’auxelassi,
Che nu’ ti n’ài l’idea,
Lüxenti a grandi sprassi,
Vöřandu, a nui i vegniva,
Ma e gente i nu’ acapiva.

E tüti i stava a mente,
Dae porte, e dai barcui,
Cuscì luntan se sente
In rumbu, e ciü de dui:
De Nervia i sun sautae
Cume ina vota e cae.

Cuscì sensa savè
Au giüstu cose l’eira;
Se sente e pöi se ve’;
In’autru sturmu gh’eira,
U punta ìsci’e Gianchete,
E u sfunda cae e casete.

Nisciün saveva ciü
Cose pensà ni’ di’,
Chi caminava in zü
O riturnava chi,
E i morti i l’eira tanti
Assuterai inti canti.
De lürchi, ch’i asciascìna
E gente cume ninte,
Tirandughe inta schina,
Ascusi derè ae chinte;
Perché se’ gente lì
I fan sempre cuscì.

Chi, invece besögnava,
Andà cun precauziun,
Ai lürchi s’azuntava
E bale de canun;
Cuscì cume puxevimu
Ai canti se storsevimu.

Avura, stame a sente:
Tü nu’ ti ài vistu i fati,
Che me renven in mente:
A l’è roba da mati,
E chi nu’ gh’eira, a stentu,
Purré crede u turmentu.

L’eira dixembre, ai deixe,
L’anu carantatrei,
Ai relöri d’e Geixe
Tres’ure e trentasei:
Parlandu sentu in pésu,
Ch’u lascia u cö suspésu.
E chi va’ ai dui va’ ai trei,
Cuscì u dixeva, e intantu,
Pensandu ai Fiřistei,
U l’è ascapau, int’in cantu,
Perché de lì passava,
Due negri ch’i fümava.

Cuscì standu a speità,
U ve’ sciurtì in’amigu,
Ch’u l’eira pe’ muntà,
Intu cuventu antigu,
D’e muneghe de l’Ortu
E u caminava stortu.

O caru ti ranghési ?
Ti sei feriu in serviziu,
E l’autru, i lerfi ufesi,
U dixe ch’u l’è in viziu
De caminà cuscì,
Pe’ puira de möirì.

Ma pöi u conta ghe tütu:
Amigu, tü in campagna,
Faixöi, patate e strütu,
Ti n’àvi, e isci’ a muntagna
Puxevi andave a scunde,
In barba a chele runde,

 

M’ascundu insc’ina parma,
E vegu in gran surdatu,
Capelu cun in’arma,
Vestiu de curù fatu;
Su’ chi u l’è propiu Ingřese,
E in’autru u l’è Françese.

Ma duve i sun i nostri,
I l’àn amassai tüti ?
Letanie e patenostri !
I canti i sun d’i müti.
E mi’ nu’ digu ren
Perché ghe vegu ben.

Avura che ven scüru
Mi’, sensa fa’ burdelu,
Cu’ in tocu de pan düru,
Me çénu belu belu,
Sperandu intu matin
Pe’ ve’ in pò d’aveixin.

Avura sciorte u sù
U stessu d’ina vota;
Ma l’è scangiau u cuřù,
E a gente ciü devota
A dixe u sou perdun,
M’atocu se ghe sun.

Figliöi che növità.
Che idea lüminusa,
De grande utiřità
Ch’a nu’ l’arreste ascusa !
Perché a ne servirà
Pe’ se n’andà a bagnà.

Avura u nostru ratu
U sente audù de stala,
Cuntentu e mezu matu,
De nustargia u se sciala,
Perché çità o campagna
l’istintu u l’acumpagna.

E u munta int’i Rivai,
U passa d’int’i Scüri,
Tra i cupi arrubatai,
U fa’ i trei scunzüri:
Scignù sarveme vui

Da ladri e pelandrui !

Povera Ventemiglia !
Cantine; apartamenti,
E stale cu’a mubiglia

U l’è pan pe’ i mei denti;
Ma çercu inte sa’ paglia,
Nu’ sciorte ina brügaglia.

Propiu nu’ sun cuntentu
De tütu cos’òn vistu,
Pe’ avura intu Cuventu  2
Pa’ tütu fritu mistu:
E cae sensa teitu,
I omi sensa peitu.

Passamu in po’ a scciümaira,
Andamu in pò lasciü; 3
A nöu, traversu a giaira,
U ponte u nu’ gh’è ciü,
E mancu a passerela
Ch’a l’eira cuscì bela.

U Burgu u l’è in desastru,
E San Giausè u l’è pistu;
Se ghe pö méte in nastru,
Ciantaghe in baticristu,
Ma cume mai faremu
Cu’a barca sensa in remu.

Passandu a grande ciassaù
Vitoriu Emanueře,
Cianin, cu’a testa bassa,
Sensa lasciaghe a pele,
U s’è atruvau davanti
A in sgarbu da giganti. 4

De chi’ ghe vegu ben,
E vegu int’ina ca’,
Duve gh’é in va’ e ven,
Ch’u da’ da suspeità;
Lì drente gh’è i françesi
Ch’i fan cume i zenesi.

Vegu ch’i l’intra in tanti
Ch’i çerca in passaportu.
Epöi ghe n’è autretanti,
Ch’i van cu’ u colu stortu,
Ch’i van pè fasse béli
In grazia ai cuřuneli.

Si’ lì i sun persunagi,
Che se vegnisse i türchi,
I fareva mariagi
Ciü beli che cui lürchi; 1
Che i sun boi de tütu
Basta pescà intu brütu.

E duve i gode ben,
L’è candu i so’ interessi,
Sensa cunusce ren,
I fan d’i gran prugressi.
Tü storsite u çervelu
Pe’ fa’ in discursu belu.
Ghe ne chi sun ingresi,
Pe’ fa’ de scumpatele,
Ghe ne’ chi sun françesi
E rüssi, ma e ciü béle
I sun chele persune
chi scangia cö e curune.

Sentu in veciu ch’u dixe:
Che nui de Ventemiglia
Amu funde e raixe,
E semu de famiglia
Che Ruma a n’à adutau,
E u laite a ne l’à dau.

Cuscì cun vuxe ciaira
Su’ veciu u l’à ancù ditu:
Che l’aiga da scciümaira
A l’è sacru diritu,
Che mai nu’ cederemu
Tantu che viveremu.

E avura figliöi cari
Ve digu cun cusciensa
Cume da pari a pari,
Che tüta chela sciensa
Che i omi i l’àn cantau,
A pa’ öriu lavàu.

 

Ai Vintiçìnche avrì
Candu è feniu sa’ gherra,
I omi i sun sciurtì
Cume de suta terra:
Müti e cuntenti, ma,
Pensandu â libertà.

In ratu de campagna,
Ch’u stava cuscì ben,
E cun a sou cumpagna
Nu’ gh’amancava ren,
Perché u ghe sava fa’
Ascusu int'u söřà,

Su’ giurnu lì u l’à ditu:
Mugliè nu’ sun cuntentu,
Se mi’ nu’ scangiu scitu,
E vegu su’ talentu
De l’omu inte su’ mundu,
Ch’i dixe ch’u l’è rundu.

E sensa ciü ripete,
U l’à ciantau lì tütu,
Granui e çevulete,
E fandu in gran salütu,
U l’è pàrtiu contentu,
De cursa cume u ventu.

Cuscì andandu atentu,
Sautandu i caussinassi,
U ve’ n’omu cuntentu
Ch’u va’ cu’i ögli bassi,
Pensandu a fa’ partiu
D’i dani cu’u bon Diu.

Lasciamuřu in po’ fa’,
Ciacün i so’ pecati
U i porta duv’u va’,
Certu nu’ atoca ai rati,
De fa’ da cunfessù,
O Giudiçe o tütù.

Cose mai végu ? Scapa !
Autru che gati chi,
Sun fritu s’i m’aciapa,
Se sente fa’: sidì;
Ma seze i sun si’ omi;
Ch’i mangia i nostri nomi ?

Sa chi a lé pöi grossa.
I mouri a Ventemiglia ?
Me pigliu ina picossa,
E fassu ina Bastiglia,
Tantu ghe l’amu za’,
In terra, a tramezà.
Dopu sa’ rifresciun,
Andandu passu passu,
E cume d’ascusun,
E sensa fa’ fracassu,
U l’atröva ina riuniun
De çinché int’in purtun.

Dui meighi e in raixuné,
E dui chi fava a spia,
Chi fava u sou mestè
Cu’a facia arreperia,
E i dumandava ai trei:
Di che partito sei ?

Ma l’è su’ chi u mumentu
De sciorte u cumünismu,
A fede, u sacramentu,
Parlà de sucialismu ?
Stè a mente su’ disastru,
E fe’ da capumastru !

Ma i çinché i sun scapai
D’â puira de sa’ vuxe,
E duve i séce andai,
Nu’ u saciu, ma sa’ cruxe
C
h’a pésa in sciù sdernà,
In giurnu a fenirà.

E strade ciü i nu’ l’eira
Che mügli de rümenta,
E dapertütu gh’eira
Audù cume de mm... menta;
E porte in tüte e cae
I l’eira spařancae,

Fenestre nu’ ghe n’eira,
Orbite sensa ögli.
E versu u fa’ d’a seira
I paresceva trögli;
Nu’ digu ren d’e cae
Ch’i l’eira sprufundae.

U nostru pelegrin,
Davanti a su’ disastru,
U s’è afermau veixin
Ai pei d’in gran pilastru,
E u stava a mente u célu
Ch’u l’eira cuscì belu.

Ma cose mai i l’àn faitu
De rumpe cuscì tütu,
Raixun nu’ ghe n’è staitu
Autru che fa’ d’u lütu.
Povera Ventemiglia
De chi ti sei a figlia ?

E candu u l’è arrivau
In sciù Valun, in gatu,
U l’eira lì ciantau
Ciü atentu che in surdatu;
Ma u nostru pelegrin
U l’eira assai ciü fin,

Perché aprufitandu
D’i dani de sa’ gherra,
U s’è ciantau sghigliandu
fra i cupi suta terra,
E tantu lì u gh’è stau,
Che u gatu u se n’è andau.

Pöi, candu u l’è sciurtiu,
Pè urizuntasse in pò,
U l’è scapau aspediu
In ca’ Caramagnò,
E sübitu dau teitu
S’è messu au parapeitu.

Lasciü, tütu u vixéva,
E usservandu ben,
I ögli i ghè dixeva:
Ma se nu’ gh’é ciü ren !
Alura u l’è cařau,
E in ziru u se n’andau,
di Giuseppe Bosio - Pippu
Ventemigliusu

d’i  25 avrì  1945

U RATU

 

inizio pagina