Ancöi l'è e i sun e ure
Stella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattiva
 

 

CUMPAGNIA D'U TEATRU VENTEMIGLIUSU

CRONACA del CINQUANTENARIO

cronaca dell'avvenimento redatta, nell’ottobre 1978, da Renzo Villa, su LA VOCE INTEMELIA.

Ricordi ed aneddoti, raccontati da un fondatore, il dottor Emilio Azaretti e relazione del Direttore artistico: Pierino Sismondini, entrambe rigorosamente scrite int’u nostru parlà.

 

 

I  ÇINCANT’ANI  D’U

TEATRU VENTEMIGLIUSU

 

    Domenica l ottobre 1978, al Teatro Comunale, la Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu ha celebrato solennemente l’anniversario dei suoi cinquant’anni di vita alla presenza di numerose autorità, fra cui il Sindaco avv Aldo Lorenzi, il dott. Mario Bianco, Presidente dell’AAST, il comm. Ugo Romagnone, Consigliere regionale, l’assessore alla P.I. dott. Pierfranco Roà, il Sindaco di Camporosso, cav. Francesco Corna.

    Impossibilitati ad intervenire hanno inviato la loro calorosa adesione il Prefetto: dott. Vasco Alessandrini, il Presidente della Provincia dott. Titta Novaro e l’Assessore provinciale al Turismo Alberto Cassini.

    Un folto pubblico gremiva la sala che, per la circostanza, era stata festosamente addobbata. Sul palco, dove campeggiava il nuovo gonfalone della CUMPAGNIA D’I VENTEMIGLIUSI, avevano preso posto, oltre a Pierino Sismondini, Direttore della Compagnia teatrale e alle Autorità, il Console rappresentante Gino Lorenzi e i Consoli: Pierina Giauna Piagentini, Dino Anfosso, Stevanin Carabalona e Rita Lorenzi. Per l’occasione, sia i Consoli che i Consiglieri si fregiavano del medaglione della «Cumpagnia».

    Alberto Rebaudo e Raffaele Garau si alternavano al microfono nel ruolo di brillanti presentatori nonché di gran maestri della cerimonia.

    Accompagnato da una lunga serie di applausi è salito per primo sul palco il dr. Emilio Azaretti il quale ha tenuto la commemorazione ufficiale del Cinquantenario, ricordando gustosi ed arguti episodi inediti, relativi alla nascita e all’attività della VENTEMIGLIUSA a partire dal 1928, anno della sua fondazione, fino al secondo conflitto mondiale.

    Mentre il dottor Azaretti lasciava il palco, salutato da battimani scroscianti e da alcuni calorosi abbracci, la commozione aveva pervaso la platea: si notavano qua e là occhi lucidi di pianto mentre qualche spettatrice cercava affannosamente nella borsetta il fazzoletto per asciugarsi le lacrime. Ma intanto Pierino Sismondini, rifondatore della CUMPAGNIA, si apprestava a tenere la sua relazione sulla rinascita della VENTEMIGLIUSA, avvenuta nel 1946, e sull’attività svolta da allora fino ai giorni nostri.

    Applausi e abbracci anche per Pierino Sismondini che, nella sua relazione ha saputo far rivivere, con stile colorito e profonda passione, le vicende del teatro dialettale ventimigliese dall’immediato dopoguerra al 1978.

    A questo punto il programma della manifestazione prevedeva la consegna dei riconoscimenti a tutti coloro che per il teatro dialettale si erano prodigati con amore e abnegazione, sulle scene, dietro le quinte, nei laboratori e nelle stamperie.

    La VENTEMIGLIUSA, nel celebrare il suo cinquantenario, non ha dimenticato coloro che, nell’arco di cinquant’anni, hanno contribuito, in vari modi, a mantenere viva la tradizione del teatro dialettale a Ventimiglia.

    Gli attori innanzitutto, ai quali è stata consegnata una medaglia d’argento del cinquantenario. Le glorie degli Anni Trenta e quelle «seconda generazione» dal 1946 al 1964, nonché quelli della generazione attiva. (I nomi di tutti gli attori, dei tecnici ed i profili di quelli attivi, sono pubblicati sul file dell'Ottantesimo).

 

    Le artistiche Targhe ricordo sono state consegnate al Dottor Emilio Azaretti, alla vedova Rostan, al geom. Giovanni Luciano, all’avv. Aldo Lorenzi, Sindaco di Ventimiglia, al dott. Mario Bianco, Presidente dell’A.A.S.T., al comm. Ugo Romagnone, Consigliere regionale, a don Franco Ernesto, Parroco della Cattedrale, allo scrittore e regista Vito Elio Petrucci, alla dott.ssa Françisca Pallares per l’Istituto di Studi Liguri, all’Azienda Autonoma di Soggiorno e Turismo, all’Associazione Commercianti, rappresentata dal Presidente, il geom. Piero Abellonio. al dottor Angelo Maccario, giornalista critico teatrale,  alla Compagnia Filodrammatica «San Michele» di Pigna, rappresentata da Cristoforo Allavena ed Antonio Rebaudo, al can. Georges Franzi per il «Cumitau de Tradiçiue» di Monaco Principato, a Nini Sappia per la «Compagnia Stabile Città di Sanremo». Per la collaborazione: alla Tipografia Alba, alla Tipografia Penone, al Mobilificio Bosio ed al Mobilificio Melgrati.

    A tutti è stata consegnata la pubblicazione «A CUMPAGNIA D'U TEATRU VENTEMIGLIUSU A CUMPISCE I çINCANT'ANI  1928-1978», un elegante opuscolo illustrativo curato da Angelo Maccario e da Pierino Sismondini, edito dalla Tipo-Litografia «Ligure».

    Ma il programma delle manifestazioni per il Cinquantenario di una Compagnia teatrale non poteva non prevedere, almeno nella sua fase conclusiva, un breve saggio di bravura artistica.

E così Pierino Sismondini, dimesse le insegne e i panni ufficiali di referendario, dopo una repentina metamorfosi, è apparso in scena infilato in quelli un po’ gualciti e frittellati de «u sciù Menécura», un «bon particulà» ventimigliese in preda a grave stato di confusione mentale, dovuta ai postumi di un bagordo notturno organizzato per festeggiare, guarda caso, un anniversario cameratesco.

    Svegliandosi infatti la mattina dopo, in casa sua, si trova coinvolto in una serie di drammatiche ed equivoche disavventure indiziarie in cui il poveretto non riesce più a raccapezzarsi.

    A dargli man forte sopraggiungono la circospetta moglie «Antunieta» Emma Marcon Sismondini e Luigino Maccario, lo sbracato e barcollante «Frescairö» che preferisce cercare nel fondo della bottiglia la soluzione al misterioso giallo di Nervia, in cui pure è implicato, mentre Aldina Gilardi Quattrone «Chechina» e «Gratapignata» Raffaele Garau amoreggiano furtivamente fra le pareti tranquille della cucina.

    Sarà poi proprio «Frescairö», bonario Maigret nostrano, a indirizzare, fra un sorso di marsala e l’altro, le indagini sulla pista giusta risolvendo così, rapidamente, il raccapricciante caso della moglie del carbonaio barbaramente trucidata.

I lettori avranno certamente capito che si è trattato de «A çena d’a leva». Un superclassico dialettale di Azaretti e Rostan, opera che, or non è molto, è stata insignita addirittura dell’ambito riconoscimento del teleschermo RAI-TV.

 

Caiche regordu de vita d’a Cumpagnia, contau da’u sciù Emiliu Azaretti

 

    Â fin de mazu de sta’anu passau, regurdànduve da ‘stu meiximu parcu cume a l’eira nasciüa a Cumpagnia d’i Ventemigliusi, v’òn iscì ditu che a s’eira impegnà, int’u sou Statütu, de fundà ina Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu, pe’ tegne vivu inte Ventemiglia e fa’ cunusce aiscì föra de Ventemiglia u nostru belu parlà.

    L’impegnu u l’è staitu mantegnüu e za’ int’u 1928, chelu scritù rüssu ch’u se ciamava Yvan Dakordiu (e ch’u l’eira pöi ina specie de frai siamese furmau da due ventemigliusi ch’i l’andava d’acordiu, Rostan e mì) u l’àva scritu a prima cumedia «L’amù u l’è ciü forte che u brussu» e s’eira iscì furmau a cumpagnia ch’a duveva mètiřa in scena.

    E pröve i se fava int’ina bitega de via Aprosio, che àvimu afitau, ma e cose i l’andava avanti ciütostu adaixotu. D’i atui ghe n’eira caicun cume Musso, Pastù e Ica Palmero, ch’i l’àva za’ reçitau e ch’i gh’àva iscì a stofa, ma ghe n’eira d’i autri ch’i muntava in sciu u parcu pe’ a prima vota e a puira a fava nüvanta. De tantu in tantu caicün u spariva e nu’ gh’eira ciü versu de fařu vegnì ae pröve, mancu pregànduřu cume in santu; caicün autru besügnava invece che fùssimu nui a fàřu sparì, perché in scena cassarola fiscià e, invece de fa prugressi u s’anegiava cume fa’ i sücui.

    Pöi gh’eira iscì ina prevençiun pe’ u dialetu. Ina vota àva dumandau a ina ventemigliusa che cunusceva, s’a ne mandava su’ figlia a reçità. «Sa’ mia figlia - a m’à rispostu - non è che non s’incalli e fosse in italiano ci si lascerebbe calare, ma sa’, a dire la verità, il dialetto è un po’ troppo apaisanato per dele gente fine, ben alevate e agaribate come noialtri. Noialtri, in famiglia, grandi e pecini, ci spremiamo sempre in italiano, senza sgarroni; è dificile, ma me n’inmoscoro, fa de bello più fine».

    In bona fin,  s’aveixinàvimu ai növe mesi da candu àvimu cumensau e pröve, ma u figliö parisceva ch’u nu’ l’avesse nisciüna cuvea de nasce. Alura se semu arrembai a in prufessù d’ê scöre teniche, cume se ghe dixeva a cheli tempi, ch’u se ciamava Rocco Cantoni, nu’ l’è ch’u savesse u ventemigliusu perché u l’eira de Pavia, ma u l’àva scritu d’ê puesie e d’ê störie int’u sou dialetu, u s’intendeva de teatru e pöi u l’eira in tipu decisu, sensa pei inscia lenga, ch’u tirava sacramenti e u fàva marcià tüti cume surdati. E int’in pa’ de mesi a cumedia a l’è staita prunta.

    Sciorte u manifestu. «Ch’i u l’è ‘stu rüssu ch’u scrive in ventemigliusu ?», dixeva caicün. «Saciu chi i sun - dixeva caicüin autru - i l’àn puira d’ê pumate e d’i övi marçi e cuscì i l’àn tirau föra u rüssu, ma i meteremu a postu !».

    Ventemiglia a s’eira divisa inte dui partì, u partiu decisu a picà e mae e u partiu d’ê pumate e â seira d’a reçita nu’ gh’eira ciü postu, ni d’assetau, ni d’in pei e ciü de düxentu persune, dopu avé ratelau au biteghin d’i biglieti pe’ intrà, i se n’eira duvüi riturnà a ca’.

    Musso cume Antò u Budegu, Ica Palmero cume Catarina su’ muglié, Pastù int’a parte d’u sciù Meneghin, avucatu; Sandrina Carsughi inte chela de su’ figlia, Mario Palmero, bunarima, cume Fransuà u lavör e tüti i autri i l’àn faitu e sciame cun chela marina de gente, ch’i scciupava dau rie apena i l‘indrüviva a buca e i picava e mae cuscì forte, che parisceva che u teatru e se duvesse derrucà.

    Chela seira, u 26 de marsu d’u 1929, l’eira nasciüu - cume se scrive insci giurnali int’i anunsi de famiglia - «un vispo maschietto al quale è stata imposto il nome di Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu». U figliö u l’è cresciüu san e rubüstu e avura u cumpisce i çincant’ani, caiche cavegliu grixu, in po’ de panseta, ma u s’i porta ben e insciu parcu d’u Teatru u nu’ l’è mai staitu cuscì in furma cum’u l’è au giurnu d’ancöi.

    «L’amù u l’è ciü forte che u brussu» u l’è staitu pe’ tüti ‘sti ani prima d’a gherra u cavalu de bataglia d’a Cumpagnia e se pö di’ che da’u Teatru Garibaldi de Nissa fina a Albenga u sece staitu reçitau inte tüti i centri ciü impurtanti cume Munegu, Mentun, a Burdighea, Uspeareti, Sanremu, Tagia, Imperia, Dian Marina e int’a nostra zona, aiscì inte gran parte d’i paisi d’ê valae. E a l’à faitu ben a Cumpagnia a rimete sciü ‘sta  cumedia inte l’ucaixun d’u sou çincantenariu, perché a l’è ascaixi in simbulu d’a Cumpagnia e iscì perché a parla de chela növa linea d’u tren Ventemiglia-Cuni, ch’a leira staita inaugurà iscì ela int’u 1928 e che dopu çincant’ani a sta’ iscì ela pe’ esse turna düverta.

    Incuragiau da’u sücessu de «L’Amù», Yvan Dakordiu, ispirànduse a cose ch’i l’eira capitae inte cheli ani a Ventemiglia, u l’àva scritu in’autra cumedia: «U ‘dottor’ Pepin Scurlüssura». Propriu a cheli tempi l’eira nasciüu a növa prufesciun de «dottore in scienze economiche e commerciali» e u primu rapresentante d’a categuria u l’àva düvertu in stüdiu a Ventemiglia, metendu arrente au portegu ina bela targa de lutun, grossa cuscì, cun scritu surva «dottor», ecc. ecc.

    Int’a ca’ in facia, da l’autra parte d’a strada, ghe stava ina dona ch’a l’àva in figliö pecin - in anu e mezu, due ani - e ina matin candu su’ mariu u l’eira za’ sciurtiu d’in ca’ pe’ andà a travaglià, a ‘stu figliö te gh’aciapa, da in mumentu a l’autru, ina freve da cavalu e u cumensa a cianze e a lamentàsse. ‘Sta povera dona a nu’ sàva ciü canti a n’avesse int’a staca, a l’imbrüca u figliö int’ina cüverta, au piglia in brassu, a cařa pe’ a strada, a s’infiřa int’u portegu d’a ca’ in facia e a va’ a pousaru, cume primu cliente, inscia scrivania d’u «dottore in scienze economiche e commerciali».

    «Sciù meigu, a ghe fa’, nu’ saciu s’i sece e russaxe o in principiu de gifre, ma u l’à ina freve cuscì forte che òn puira ch’u nu’ me möire, scià me ghe fasse caicosa, sciù meigu». U «dottore» u l’à çercau de spiegaghe che u nu’ puxeva faghe ren, perché u nu’ l’eira meigu, ma nu’ gh’è staitu ninte da fa’ ! «Se scià l’à puira che nu’ u paghe, vagu a çercamene in autru !» e a s’è turna pigliau u figliö in brassu e a l’è sciurtia tüta arragià.

    Ma int’u meiximu anu se n’eira arrecampau in’autru de ‘sti «dottori» e scicume eirimu d’estae e i clienti i passava auti, u se ne stava d’â matin â seira int’u stabilimentu de bagni d’u Bensin, â Marina San Giüsepe, duv’u l’àva cunusciüu ina bela scignura furesta, ch’a l’eira iscì li pe’ i bagni e che, natüralmente,  iscì ela a l’àva pigliau pe’ meigu.

    ‘Sta vota però e cose i sun andaite diversamente, forsci  a scignura a l’àva ina gran vöglia de fasse vixità, e u «dottore», meigu o nu’ meigu, ina gran vöglia de vixitàřa e cuscì a cüra, aiscì sensa riçete, a l’è arrescia maisciben. E nui, impastandu inseme ‘sti dui «dottori», àmu faitu nasce «U ‘dottor’ Pepin Scurlüssura», ch’u s’è presentau insce ‘stu parcu, au mese de lügliu d’u 1930.

    Int’u 1932, ispirau d’â cansun «Fatene carà Paulin !», l’è nasciüu «Paulin u s’incala» epöi tante autre ridüçiun e adatamenti cume «U meigu pe’ forsa», «A scöra d’i marî», «U se credeva d’éssiřu », «Bernà u Bülu u se maria», «U rüvegu de bon cö», «U spiritu de cuntradiçiun», e i dui travagli int’in atu «A verità a l’ufende» e «A çena d’a leva», che a l’à avüu l’unù de esse rapresentà int’u 1973 â televisiun e che da chi a in mumentu a vegnirà reçita pe’ vui.

    Inte cheli ani a Ventemiglia nu’ l’eira facile ave’ u Teatru, pe’ via d’u cinema, e pe’ u ciü se reçitava de lünesdì; ma d’estae se fàva sempre tante reçite a l’avertu insce u Cavu, int’u giardin püblicu, inte fraziun e, pe’ e festa de San Segundu, int’u padigliun d’a Sucetà Uperaia, e pöi tante reçite föra de Ventemiglia, perché uramai u Teatru Ventemigliusu u s’eira faitu in nome e arrivava inviti da tüte e parte.

    Ma e cose i nu’ l’andava sempre pe’ u sou versu e vögliu cuntàvene üna, ch’a n’à faitu sta’ çinche menüti cu’ l’arima apesa, propiu chi insce ‘stu parcu. A cheli tempi, tiiti i travagli de teatru, pe’ esse recitai, i duveva passà a censüra, che a se fàva â Prefetüra de Imperia. Pe’ furtüna, int’a prefetüra gh’eira ün d’i nostri paisi, l’ünicu ch’u capisse caicosa de ‘ste cumedie, e cuscì de fa’ a censüra i l’àva incarregau elu, che, mancu a diřu, u se divertiva in mundu a lèzire e u trüvava sempre ch’a l’andava ben, u ghe meteva in bulu, u Prefetu u firmava e tütu l’eira a postu.

    Ven che ina vota dàvimu «A scöra d’i marî » a riduçiun d’ina cumedia de Molière e tra i persunagi gh’eira iscì in puliziotu, che pe’ esse ciü realisti, l’avimu faitu parlà napulitan.

    Cume sempre, pe’ cuntrulà che nu’ sgarrèscimu, u Cumissariu capu u l’assisteva, chi inte ‘sta barcassa, â première inseme a su’ muglié. Mì cu’ u cupiun in man, eira derré ae scene pe’ fa’ intrà d’’â porta giüsta i atui ciü emuçiunai e seron staitu a dui o trei metri dau Cumissariu, che pe’ cumbinaçiun u l’eira napulitan iscì elu, e candu in scena u puliziotu u l’à cumensau a parlà, su’ muglié a ghe fa’: «Senti, senti Gigino !» e u cumissariu seriu, ma çitu.

    Passa in mumentu e a muglié a l’ataca turna: «Ma non te ne accorgi che ti stanno prendendo per il naso ?» (digu nasu pe’ nu’ parla ma’ davanti ae scignure), a facia d’u Cumissariu a deventa sempre ciü scüra,  ma u nu’ banfa. «Fanno bene  a pigliarti  in giro,  ormai lo sanno tutti che non sei capace di farti rispettare ! ...  Fossi io al tuo posto gliela farei vedere !».

    Mì, che sentiva ‘sti discursi, me divertiva ciü de cheli ch’i mirava a cumedia, e u Cumissariu sempre seriu e çitu, cume se a l’avesse parlau a ina müraglia. Ma feniu l’atu, u s’è aissau de botu, u s’è asbrivau cume in leun int’u curridù e u l’è muntau insciu parcu criandu. Intantu e gente i picava e mae pe’ fa dröve u sipariu, ma i l’eira scapai tüti, fina cheli incarregai de tirà e corde d’u sipariu e mì eira restau sulu cu’u Cumissariu, ch’u sbateva i brassi a l’aria cu’ i pugni serrai: «Mi meraviglio ! Mi meraviglio molto che vi permettiate di prendere in giro le autorità costituite ! Ma io vi faccio mettere dentro ! Vi faccio mettere dentro tutti !».

    Mì eira li che ciabrutava pe’ mirà de metighe ina pessa e nu’ sàva mancu ciü canti n’avesse int’a staca. Pöi, zirandu u cupiun che aveva inte mae, òn vistu chelu timbru d’a Prefetüra e chela firma d’u Prefetu e, uramai següru de aveghe u cutelu de pe’ u manegu, gh’òn rispostu: «Anch’io mi meraviglio, signor Commissario ! ... Mi meraviglio molto che lei si permetta di sindacare l’operato dei suoi superiori gerarchici !»  «Come sarebbe a dire ? - u me fa’ stüpiu». «Guardi qui il timbro e la firma, li riconosce ? E domani andrò in prefettura a informare sua Eccellenza il Prefetto dell’accaduto».

    U l’è deventau giancu cume ina strassa e dusse cume ina bresca d’amé: «Ma sa, ... io non volevo, ... c’è un malinteso, ... le assicuro, un malinteso, ... lasciamo correre, ... non parliamone più». E u se n’è andaitu, intantu che i autri l’aparesceva, cu’ a çima d’u nasu, derré ae porte d’a scena, cume rati ch’i sciorte d’â tana, candu u gatu u se n’è andaitu.

    Cuscì, a parte caiche ressautu, a Cumpagnia a tirava avanti cu’ in sücessu sempre crescente e l’è veramente straurdinariu u nümeru de reçite ch’a l’è arrescia a fa’ inte cheli ani, cun tütu che a Ventemiglia fusse dificile ave’ u Teatro int’i mesi d’invernu.  Rumescciandu int’i mei veci papei, òn atrüvau ina lista de reçite faite int’u 1933, v’a lezu: 25 de zenà Politeama Sociale (cuscì u se ciamava ‘stu teatru, fabricau dai cumercianti) “Paulin u s’incala” e “A verità a l’ufende”; 21 d’avrì Mentun “U rüvegu de bon cö”; 7 de mazu Uspeareti “A scöra d’i marî” e “A Verità”; 4 de zügnu Nervia “Paulin”, “A verità”; 9 de lügliu Nervia “A scöra d’i marî”; “U se credeva”; 15 de lügliu Ventemiglia, insciu Cavu, “Paulin” e “A verità”; 3 de setembre Tagia “Paulin” e “A verità”; 17 de setembre Portu Mauriçiu “Paulin” e “A verità”; 3 de deixembre Munegu “Bernà u Bülu”, “A verità”.   I sun in tütu 14 reçite, ma sulu due int’u nostru teatru, speramu dunca, avura che gh’è u Teatru a dispusiziun, che a nostra cumpagnia a pösce ciü suvente fàve passà caiche alegra seirà.

    V’òn regurdau, parlànduve de a prima reçita de “L’amù”, u nome de caicün d’i atui, ma vögliu iscì regurdave chelu d’i autri e de tüti cheli ch’i l’àn, inte caiche maneira pigliau parte, prima d’a gherra, a l’atività d’a Cumpagnia, cumensandu da cheli ch’i ne gh’àn lasciau e che i sereva staiti següramente tantu cuntenti, d’esse presenti ancöi a ‘sta nostra manifestaziun.

    Cumenseron cun Giliu Rostan che a pasciun d’u teatru u l’à sempre avüa int’u sanghe e u nu’ l’à mustrà sulu cume scritù, ma aiscì acumpagnandu a Cumpagnia inte tüte e sou reçite, cu’ i ciü diversi incarreghi: da diretù de scena a bötaföra e, caiche vota iscì reçitandu, trücandu o fandu magara da sügeritù.

Regurderon Flaviano Musso, nu’ sulu cume ativiscimu diretù, ma iscì cume caraterista; Mario Pastore, in artista nasciüu, timidu e riservau int’a vita, ma che in scena u duminava u teatru; Sandra Carsughi simpatica atrice zuvena, Mario Palmero, Rina Nasi, Segundina Carsughi, Alice Marvaldi, Renzo Piana, Angelo Buttafoco e Olimpio Bruni.

    V’òn za parlau de Rocco Cantoni, u primu regista de “L’amù” e de “Pepin Scurlüssura”, e pöi i sügeritui Ennio Duce e Avustin Moretta, u machinista Spandonaro e Giovanni Cecconi atù e trücatù, inseme a Biancheri a Ciurina.

    Fra cheli ch’i l’àn tegnüu düru e ch’i sun ancöi in gran parte chi presenti, regurderon Ica Palmero ch’a l’à creau u persunagiu de Catarina a Büdega, Rita e Plava Vaccari che, inseme a Margarita Rondelli, i l’àn interpretau pe’ tanti ani e parte ciü impurtante de tütu u repertoriu, Santina Cecconi, ina famusa Leonida de “Pepin Scurlüssura”, a graçiusa atrice zuvena Nives Antoniotti.

    Fra i atui Gino Palmero, ch’u s’è scurdau de fa’ passà i ani e u purrereva fa’ ancura l’atù zuvenu ancöi; Giuseppe Muratore brilante caraterista de “Paulin u s’incala” e de “A verità”, Gino Lorenzi, che avura u l’à scangiau mesté u fa’ u Cònsule, e iscì De Marchi e Piras.

    Pöi l’è vegnüu a gherra ch’a l’à mezu distrütu Ventemiglia e parisceva ch’a l’avesse iscì distrütu u spiritu ventemigliusu e a Cumpagnia d’u Teatru, ma pe’ furtüna gh’è staitu ün d’i ciü zuveni atui d’a vecia Cumpagnia, Pierin Sismondini, che int’u 1939 u l’àva reçitau pe’ a prima vota int’a “Çena d’a leva”, ch’u l’à turna issau a bandeira, rendendu puscibile ancöi ‘sta cumemuraziun d’u çincantenariu. De l’atività d’a Cumpagnia int’i tret’ani dopu a gherra, ve parlerà da chi a in po’ u meiximu Sismondini, ma pensu de interpretà i sentimenti d’i ventemigliusi ch’i sun chi drente, ringraziandu tüti cheli ch’i l’àn contribüiu e ch’i cuntribüisce a mantegne a gluriusa tradiziun d’u nostru teatru.

    Pe’ mei parte vögliu però ancura regurdàve a preziusa contribuçiun che a Cumpagnia d’u Teatru a l’à daitu, int’u cadru d’ê feste d’u sou çincantenariu, ae recite in ventemigliusu d’i alievi de scöre elementari d’u Segundu Circulu, d’e Medie Biancheri e de l’Istitütu Cumerciale Fermi, prestandu ai rapresentanti d’i Centri de Cultura Intemelia de ‘ste scöre, Renzo Villa, u prufessù Massimo Cavalli e a prufessuressa Romagnone, i sou atui: Genia Viale Rebaudo, Marilisa Sismondini, Aldina Gilardi Quattrone, Gabriele Cassini, Enrico Greggio, i sou scenografi Luigin Maccario, Nino Greggio e Rossella Ballestra, a sou ancura de sarvessa de tüte e reçite Zorajda Romano, u sou regista Sismondini e tüti i agiütanti de scena, perché u nostru parlà u reste vivu inte növe generaziun e i figliöi; d’i nostri figliöi i pösce in giurnu cumemurà u çentenariu d’a Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu.

 

Relaziun d’u diretù d’a Cumpagnia,

u sciù Pierin Sismondini

 

    Dopu ‘sta bela espusiziun d’u sciù Emiliu, culurìa de particulari significativi ch’i fan parte d’a vita d’ina cumpagnia de teatru e che, pe’ in mumentu, a n’à purtau int’in tempu uramai passau, ma tantu regurdau perché a vita a paresceva menu cumplicà, e gente ciü disposte a divertisse cu’i schersi, cu’e parole e cu’a vöglia de fa’ i cugliunamundu, lascè che aiscì mì ve conte caicosa insce a segunda generassiun d’a Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu, che a l’à pigliau vita, se cuscì se pö di’, a setembre d’u 1946.

    Dopu ave’ messu in scena, a lügliu d’u meiximu anu, ina cumedia müxicale ch’a l’àva avüu tantu sücessu de pübricu, cun l’amigu Antonino Trucchi, s’eira pensau de repiglià u repertoriu dialetale e rimete in pei chela CUMPAGNIA ch’a l’àva lasciau in regordu prestigiusu d’e sou reçite.

    Gh’eira in repertoriu za’ culaudau, d’efetu, e in pübricu assegürau, amancu chi a Ventemiglia. Dopu ‘sta decisiun se metemu aviau a çercà chi pö ave’ i cupiui. I primi ch’àmu inscuntrau i sun staiti: Gino Lorenzi, u nostru Consule rapresentante, Ottavio Trucchi, ex segretariu d’a Cumpagnia, e u sciù Emiliu. Avura v’u posciu di’, u sciù Emiliu u meteva ina gran sugeziun derrè au bancu da spessià, candu u mirava e gente cun chele ögliàe severe chi trapassava i soi speglieti freidi.

    Mì eira in po’ puirusu e òn duvüu fàme curagiu pe’ infurmařu d’a nostra decisiun e dumandàghe i cupiui. Me pensava ch’u l’avesse poca fidücia insce nui. Invece amu sübitu atrüvau apruvaziun e entusiasmu inte tüti.

    Da Gino, Ottavio e dau sciù Emiliu àmu avüu caiche copia d’a «Barma Grande» duve u sciù meigu u gh’àva faitu stampà u cupiun de “L’amù u l’è ciü forte che u brussu”. Inte dui mesi a cumedia a l’eira pronta e u 25 e 26 de setembre semu andaiti in scena au cinema Stella,  adatau a teatru pe’ l’ucaixun.

    A gherra a l’eira fenia da pocu, e Ventemiglia a l’eira ancura cina de cae rute, bumbardae. M’arregordu che pe’ prüvà andavimu â Marina San Giüsepe int’in magazin che pe’ ina bona metà u l’eira ucüpau da ina famiglia; a nui pe’ prüvà n’arrestava in cadratu, int’in cantun.

    Int’u cinema Stella nu’ gh’eira de parcu, mì avura nu’ m’arregordu ciü ben cume a l’è andaita, saciu sulu che avimu atrüvau e toure, Tonon, bun’arima, u n’àva pintau e scene de bada e, in catru e catr’ötu, impegnai testa e cü, u parcu u l’è stau pruntu cun tantu de lüxe e sipariu.

    I miraculi che pö fa’ a pasciun pe’ u parcuscenicu e l’entüsiasmu d’i vint’ani !  Alura nu’ avereva mai ciü pensau de parlà de ‘ste cose ancura dopu trent’ani. Ma avura se pö di’ che u 25 e u 26 de setembre d’u 1946 i sun staite due date impurtanti e che, da alura, chelu pübricu caudu, afesciunau, entüsiasta ch’u n’à incuragiau inte chela prima rapresentaziun u l’è ancura chi, ancöi, cu’a sou simpatia e cu’u meiximu afetu de alura.

    E vögliu aiscì arregurdà cheli che, cun tanta pasciun, i l’àn recumensau cun mì e cun Nino u camin d’u nostru teatru: Paulin Palmero, ciamau pöi u sügeriture «intramontabile», Giorgio Musso u figliu de Flaviano, Giovanna Cumina, Pina Caramello, Renata Pallanca, Dino Anfosso e Mario Cairo.

    Dopu ‘sta prima esperiensa «esaltante», i n’àn daitu ina manà de “Barme” cun u cupiun de “Paulin u s’incala”, e l’anu dopu àmu avüu, a cunferma de cantu u fusse sentiu u rinasce d’u teatru ventemigliusu. A seira d’u 6 setembre d’u 1947 a l’è staita ina seirà furmidabile. Ciü de mile persune gh’eira suta au mercau d’ê sciure a sentine.

    Aiscì lì, pe’ purrè reçità, àmu duvüu fa’ i sauti murtali. Avimu a dispusiziun in parcuscenicu grandiscimu, ch’u pigliava tüta a longhessa d’u curreù de mezu d’u mercau. Nui nu’ avimu ni’ i scenari, ni’ in sipariu de mesüra pe’ purré ince ‘stu parcuscenicu duve, poche seire prima, i l’aveva rapresentau «Riguletu» e u «Barbiere de Siviglia» cun Carlo Galeffi.

    Aiscì lì: suta a chi toca. E done, cu’i tendui d’a Sucietà Uperaia, ch’a prima d’a gherra a ghe crüviva i bali de San Segundu, armae de aguglie, fi, aneli e tantu öřiu de gumeu, i l’àn preparau u sipariu e i celi; Nino Greggio, apesu ai pali cume ina sciümia, u l’infirava i aneli inte corde pe’ fenì l’uperaziun.

    E scene i duveva arrivà da Milan e i n’àn faitu penà fina a l’ürtimu, perché i treni, alura, i l’eira pochi. Credu che n’arrivesse dui au giurnu da Milan e ‘ste scene i nu’ l’arrivava mai. Avevimu fina messu in muvimentu tüte e staziun d’a linea fina a Zena, e da Zena fina a Milan pe’ puira che ‘sti scenari i fusse staiti scarregai, pe’ sbagliu, inte caiche autra çità.

    A parte e dificurtà a l’è staila ina seirà stüpenda,  chela cineira suta u mercau d’ê sciure a paresceva l’Arena de Verona.  Nu’ avevimu mai reçitau davanti a tante gente e lulì u ne rendeva nervusi e cuntenti.

    A reçita de chela seira a l’eira staita in «avegnimentu» pe’ Ventemiglia, pe’ l’impunensa d’u scenariu e pe’ l’impresciun cunvinta de sudisfaziun che u pübricu u l’àva avüu dau spetaculu. Pe’ chela seirà in giurnale u scriveva: «Una serata indimenticabile per il brillante esito dalle rappresentazione con ripetuti applausi a scena aperta e chiamate a fine di ogni atto».

    Inte ‘sta ucaixun a Cumpagnia a s’è rinfursà, a l’à pigliau ciü fidücia e ina sou fisiunumia e s’è decisu de purtà avanti, int’i limiti d’ê puscibilità, u repertoriu dialetale (nu’ gh’eira lucali duve prövà e u teatru u l’eira ancura da arrangià).

    Fra i atui gh’è staitu caiche scangiamentu, caicün se n’è andaitu, de autri i sun vegnüi e cun Trucchi, Giorgio Musso, Paolo Seccatore, Lidia Viale, Dino Anfosso, Pina Caramello, Paulin Palmero, Pierino Ibedone, Emma Marcon, Eugenia Viale e Nino Greggio (che dau 1947 i sun ancu’ avura chi a tegne düru) àmu purtau insce scene ascaixi tütu u repertoriu dialetale: da “U Ruvegu de bon cö” au “Spiritu de cuntradiziun” da “U ‘dottor’ Pepin Scurlüssura” a “A Scöra d’i marî” pe’ rinfursà inte gente, cume dixe u sciù Emiliu, l’amù d’u paise e d’u dialetu, ch’u rapresenta l’eredità spirituale d’i nostri veci.

    Dopu u 1954 e fina au 1963 e reçite i l’eira ciü poche;  tanti de nui s’eirimu mariai, gh’eira de prublemi de travagliu e de famiglia e caicün u s’eira fina ritirau d’â Cumpagnia. Ma ecu che ina matin d’u mese d’avrì d’u 1963, sentu sunà u citofunu. Dumandu chi gh’è, e cun surpresa sentu a vuxe de u sciù Rostan, ch’u se presenta e u me dixe: «Sun Rostan ... sun Rostan ...». Eiru stüpiu, stentava a crede, perché Rostan u viveva in França e nu’ pensava ch’u se fusse ucüpau cun tantu amù de l’atività d’a nostra Cumpagnia e u se fusse acortu, cume se ghe manchesse caicosa, che e reçite i l’eira sempre ciü ràire.

    U l’è staitu in incontru simpaticu, cumuvente a ve’ st’omu, invalidu de gherra, fa’ e scare de catru ciai, vièmeřu davanti â porta de ca’, ch’u l’ansciava, stancu, ma cuntentu de vième, dopu tanti ani che nu’ s’eirimu ciü inscuntrai.

    Cu’e sou bone maneire u mirava de cunvinçime a nu’ lascià möire u treatru ventemigliusu, a rimete in pei a Cumpagnia d’u Teatru.

    Nu’ sun stau bon a dighe de nu’ aiscì se a cosa a nu’ l’eira façile de purtà a bon fin epöi mì nu’ gh’àva ciü i vintiçinc’ani d’u ‘46, ma n’àva 42, cu’i i prublemi de l’urariu de travagliu, a famiglia e ina visiun ciü realistica d’i intupi che avereva incuntrau ben aviau: atrüvà i atui, ina sala pe’ prövà e u materiale scenicu.

    Besögnava dasse da fa’ e pe’ prima cosa òn sentiu cheli chi l’àva za’ reçitau cun mì, int’i ani passai: Paulin Palmero, Paolo Seccatore, Nino Greggio, me’ mugliè e Genia Viale. Cun grande entusiasmu i m’àn incuragiau inte l’impresa.

    Devu di’ d’esse staitu afurtünau perché òn atrüvau d’i zuvenoti in gamba, cun tanta vöglia de fàgheřa e cun d’e bone calitàe artistiche. I primi a dame ina man i sun staiti: Luigin Maccario, Roberto Pianca, Vittor Luigi Bruzzone, Fabio Mauro e Carla Viale. I l’eira tüti â prima pröva de parcuscenicu, menu Gabriella Pianca, ch’a l’àva za’ reçitau in italian, e nui catru veci.

    A preparaziun a nu’ l’è staita façile, ma purremu di’ de avé ligau u nostru nome a sta tersa rinascita d’a Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu, che a seira d’u 30 zügnu d’u 1964 a l’è staita varà int’u Teatru Cumünale davanti a ina platea «cina cume in övu», cume se üsava di’ ina vota.

    «Successo clamoroso della «Ventemigliusa» - «L’attributo non sembri eccessivo» u scriveva l’amigu Angelo Maccario insciu «Secolo XIX». «Il Teatro era gremito di appassionati del vernacolo e gli applausi, i consensi avuti hanno confermato la simpatia dei ventimigliesi per il nostro teatro».

    U sciù Rostan u l’àva raixun ! U nostru teatru u l’àva besögnu de rinasce, de vive, se nu’ autru pe’ a simpatia e l’afetu d’i ventemigliusi che ancura ancöi i ven a sentine, sempre in tanti, candu se presentamu, sece cu’ ina cumedia tradiçiunale che cu’ina nuvità tradüta da l’italian.

    Dopo chela seirà, semu turna ripartì cun entusiasmu: a deixembre d'u meiximu anu, cu'a cumedia che a l’è ligà «simbolicamente» â nascita d’u nostro teatru dialetale «L’amù u l’è ciü forte che u brussu», amu daitu u via a ina atività che, cun auti e bassi, a tira avanti ancu’ avura.

    Amu avüu ina vita difiçile pe’ prövà e reçita perché, fina a caiche anu fa’, eirimu sensa ina sede e pe’ prövà e reçità àmu zirau in po’ dapertütu cume de poveri pelegrin.

    Da a sede de l’Ufiçiu Stampa inte l’ex caserma d’i Carabinei, a l’ex GIL, fina a candu nu’ s’è alagau u salun suta â palestra. Int’a Sucietà Uperaia, fin candu nu’ l’è arrivà a Banda çitadina a provà ela iscì. Int’a sala d’a Cruxe Verda, ma distürbavimu u sonu de cheli ch’i stava inte cae inturnu e versu mezanöte se sentiva crià int’a ciassa: «È una vergogna, è ora di finirlaBisogna chiamare la polizia !».

    E cuscì autru traslocu a Ventemiglia Auta, inte l’Oratoriu d’i Negri, caiche vota int’a sede d’i Cumercianti, fina inte l’ex geixa de San Francescu. Ina vota semu andaiti in ca’ de Cauvin, u consule, o andavimu in ca’ de caicun de nui, perché nu’ savimu propiu ciü duve andà a sbate.

    In nostru agiütu. n’à daitu ina man iscì u Prevostu de Ventemiglia Auta, Don Franco, metendune a dispusiziun u teatrin de San Giuani, duve puxevimu parlà forte sensa rumpe u sonu a nisciün.

    Perché, devu di’ che ina vota nu’ gh’eira tanti microfuni insciu u parcu, cume avura. Besögnava fasse sente dae gente cu’a nostra vuxe, e alura, candu se prüvava, besögnava «impustařa» int’in «vulüme giüstu» e de vote s’arrivava a crià. Tantu l’è vera che, candu andavimu int’u teatru de Sant’Agustin, prima che i ne fesse ina palestra, l’è capitau in fatu che cheli che gh’eira i s’u regorderan de següru.

    Ina seira d’estae, prövavimu u segundu atu d’a «Purve int’u çervelu», candu gh’e a scena d’u muture d’a bicicleta ch’u scciopa. Criavimu tantu forte e batüe: «Sciorti Pepin, che sauta a ca’ ...» - «Ghe n’è ancu’ de purve ...» cu’i sghigi d’e done, che a in belu mumentu àmu vistu intrà dui d’asbrivu, asfarai, chi paresceva dui mati. I l’ava i ögli föra d’a testa, ma i se sun fermai de corpu candu i se sun acorti ch’i l’eira intrai int’in teatrin. Nui eirimu insciu parcu che reçitavimu e nu’ se tratava d’ina disgrazia. I n’àn mirau de brütu, i nu’ l’àn avertu buca, ma sun següru che dopu u ressautu ch’i s’eira pigliai, cun cheli crî, cume minimu, i n’avereva rutu u murru.

    Pe’ reçità, u Teatru u nu’ l’eira sempre dispunibile e pöi u l’è stau serrau set’ani, cuscì ziravimu d’estae, pe’ ‘sti paisi, in pruvincia, duve gh’eira de lucali dispunibili. Inte ‘sti ani gh’è staitu sempre de scangiamenti fra i auti, ma caicün u gh’è restau e u nu’ mola, cume Pier Paolo Lorenzi, Raffaele Garau, Aldina Gilardi, Zorajda Romano e cheli za’ numinai avanti.

    Semu arrescì a purtà u nostru teatru föra d’a Pruvincia e föra d’a Regiun, a Alassiu, a Toiranu, due vote a Savuna, a Cuni, delongu ben gradî. A Muntecarlu e a a Burdighea ghe semu andaiti ciü suvente.

L’anu passau amu avüu u «Premiu Regiunale Ligüre pe’ u Teatru Dialetale».  Avura gh’àmu turna a puscibilità de reçità int’u Cumünale e de provà int’ina sede avüa, grazie â sensibilità d’u Scendegu e d’ê Auturità cumünali.

    Cuscì amu pusciüu ofre ai ventemigliusi e ai simpatizanti caiche spetaculu de ciü, cu’a partecipaziun de caiche növa leva: Bruna Anfosso, Marilisa Sismondini, Rossella Ballestra, Sonia Borella,  Gabriele Cassini e Marco Ballestra. E nu’ duvemu natüralmente scurdà l’Azienda Autonuma pe’ l’apogiu che a n’à daitu inte tante ucaixun.

    Ancöi semu chi pe’ celebrà u Çincantenariu de ‘sta Cumpagnia teatrale. Amu faitu stampà in libretu pe’ arregurdà cose l’è staitu faitu. De vote me dumandu se gh’àge sensu, au giurnu d’ancöi, de perdise ancura a tegne in pei ina cosa che a conta pocu int’in mundu cuscì cumplicau, turmentau da tanti prublemi. Ma sun cunvintu che aiscì ‘stu pecin cuntribütu a mantegne viva ina tradiziun ch’a regorde ai nostri figliöi u parlà e e üsanse d’a nostra terra e d’i nostri veci, u sece necessariu.

    Cun l’istitüziun d’i Centri de Cultüra Intemelia inte scöre d’a nostra çità, se ne ocüpa u maistru Renzo VILLA, amu vistu tanti figliöi e zuveni stüdenti cantà e reçità int’u nostru dialetu cun grande piaixè sou e d’i spetaturi.

    U l’è in risültatu pusitivu ch’u ne fa’ ben sperà pe’ l’avegnì de a nostra CUMPAGNIA. Semu cunvinti che inte ‘sta maneira se arriverà a mantegne sempre vivu u nostru patrimoniu cultürale dialetale.

Fra çent’ani, «prubabilmente» nui nu’ ghe saremu ciü, però vurreressimu che a nostra opera a fusse pruseguia da de autri. L’è belu arregurdà e cose d’u passau, ma l’è tantu belu savè che a VENTEMIGLIUSA a continuerà ...

 

 

I NU’ SUN CIÜ CHE MARIUNETE

a cheli ch’i sun morti

a cheli ch’i sun restai.

Filippo Gilio Rostan 1963

 

    Alla fine degli Anni Cinquanta, gli attori della Cumpagnia ventemigliusa si erano fatti assorbire dallo stile di vita stressante che andava caratterizzando la modernità, l'età raggiunta gli suggeriva di non poter esser disponibili alla routine delle prove serali, quindi le scene ventemigliuse restavano vuote

    Filippo Gilio Rostan non sopportava quell'inerzia, era cosciente che il nostro Teatro non poteva finire così. Da Nizza, sovente si recava a far visita a Pierino Sismondini, cercando di stimolarlo in merito

    A corto di attori, Pierino non poteva promettere la ripresa, lasciando Rostan nella più cupa desolazione. Nel maggio del 1963, colse l'ispirazione per questa struggente poesia, che oltre a richiamare alla memoria le glorie del passato; tra le righe suggeriva  ai ventemigliusi la scelta da percorrere.

    Sarà stata anche questa lirica a stimolare alcuni giovani, i quali si fecero presso Pierino con l'idea di ripercorrere i fasti della "Ventemigliusa", con l'intento inconfessato di superarli.

    Proprio nel 1963, la Cumpagnia riprese l'attività alla grande, riscoprendo "l'amù pe' 'ste prie e pe' 'ste fasce", l'amore per la più pura tradizione.

 

I nu’ sun ciü che mariunéte

Derrè u sipariu carau:

Cine de püra, meschinete,

I gh’àn, avù, ben pocu sciau.

 

Ma Meneghin e Tereixina,

Dae Revére fina a Dian,

Paulin, Segù, Pepin e Rina,

I n’àn fau fa’ d’u rie san !

 

Alura gh’eira in grossu lütu,

Eirimu, in ca’, separài,

I ne purtava in po’ d’agiütu

Pe’ supurtà i nostri mai.

 

E l’è cu’ u nobile parlà

De st’antiga Ventemiglia,

Ch’i ne saveva fa’ sperà

D’esse ancura ina famiglia.

 

I nu’ sun ciü che mariunete,

Tereixina e Segundin,

Ma cheli Antò, chele Mariete

I àva in sen in amù fin;

 

L’istessu ch’u l’à faiti nasce,

Ch’a nui u parla tüti i dì,

L’amù pe’ ‘ste prie, pe’ ‘ste fasce,

L’amù ch’u nu’ pö murì.

 

- Le "Revere" sono giardini di Monaco, dove la Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu si era recata per molte stagioni, durante una grande festa estiva che colà si svolgeva.

- Dian" è Diano Marina, all’estremità orientale della Provincia di Imperia.

- de ‘st’antiga ‘Ventemiglia: Ventimiglia è detta: terra antica.

- Meneghin, Tereixina ... : personaggi delle commedie ventimigliesi.

- fasce: caratteristiche terrazze coltivate, in collina.

 

__________________________________________________

 

 

A VENTEMIGLIUSA

Teatru

 

RUOLI MESSINSCENA

PROFILI di INTERPRETI e TECNICI

PALCHI e PIAZZE dal 1998

STAGIONI TEATRALI dal 2009

ÖTANT’ANI de TEATRU

LA COMPAGNIA all’UNITRÉ

TEATRU cu’i CENTRI de CULTÜRA INTEMELIA

TEATRO SENZA FRONTIERE

TRASFERTE ESTIVE

COMPAGNIA di PROSA in VENTEMIGLIUSU

U NOSTRU TÜBU CATODICU