Ancöi l'è e i sun e ure
Stella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattiva
 

 

 

Fina Nustradamus u l’àva ditu che pe’ u 1985 l’anà a sereva stà magra

.

 

A         S C I Ü T I N A

       murturatu                       de Renzo Villa

    D’ê gente a lavurà cu’u magagliu nu’ se ne ve’ ciü gairi, au giurnu d’ancöi, ma càiche vuluntariu, de voute, u s’atröva ancura. Veciu - s’acapisce - perché i zuveni u magagliu i nu’ san mancu cum’u sece fau e aiscì chelu belu ditu ch’àvimu: “Vate a catà in magagliu !” ch’u se dieva a ün ch’u nu’ l’eira bon a fa’ ren e ch’u nu’ l’àva afà de fa’ ren, avù u nu’ s’aduvera ciü.

    A tüte e mode, l’autru giurnu, in’omu ch’u magagliava ina fascia l’òn vistu ancura e, int’u mentre che u mirava, me son acortu che, a ciache corpu ch’u dava, d’int’u tagliu 1 muntava ina nìvuřa de püra gianca. Paresceva ch’u lavuresse int’a çene, de tantu che gh’é sciütu.

    I sun mesi e mesi ch’aspeitamu ina bona ramà d’aiga; da l’astae de s’astae semu arrivai a chela de San Martin, sensa che n’àgimu vistu cařà ina taca dau tendun 2 a l’införa de caiche spurga ch’a l’à giüstu bagnau in po’ e föglie. Dae autre parte, paresce che sece ciuvüu, inte càiche postu fina tropu, ma chi da nuiautri, nu’ amu avüu mancu e Aighe d’i Santi 3 che ste lì, cume chele de San Miché, in po’ ciü avanti o in po’ ciü inderré, tüti i ani i l’arriva.

    A terra a l’é sciüta cume l’esca,4 e funtane i sun ascaixi secae d’u tütu. Caiche giurnu fa òn vistu ina biscia cu’ina sgurbia 5 in buca, ch’a se stirassava 6 int u mezu a l’erbassu secu de st’astae. Couse ch’i se ven sulu candu semu au mese de magiu.

    I autri ani, a sta stagiun chi, e föglie d’i fighi i sun giaune e, insc’e rame, nu’ ghe n’é ciü pessu.7 St’anu u mei figu pissalütu 8 u l’à ancu’ tüte e föglie verde cume se fussimu au mese d’avustu.

    Arrente au figu, in pinalun 9 d’in metru d’autessa u l’é secu cume in’asccia.10 Nu’ àva mai vistu i pin möire d’â sé. E fina e aurive i patisce a sciütina e i nu’ l’arresce a granà u frütu cume se deve.

    Inte l’ortu ghe sereva ina bela arburà 11 de amandurin, perché u freidu de st’invernu passau u l’à fau d’u ben fandu möire e beghe, i pegögli e tüti i autri pecin arimai ch’i fan vegnì e maroutie ae ciante. Ma, aiscì se aigu cu’a mànega tüti i giurni, i amandurin i cröa 12 avanti d’ésse maüri, perché l’arburu u l’à sé, ma d’aiga ciüvana.

    Int’u mentre che son chi che scrivu, sentu u burdelu d’i aeruplani ch’i passa surva u teitu de cà mei, pe’ andà a lançà i sgiati d’aiga 13 insc’e caiche fögu che, au mese de nüvembre, u brüxa ancura li va’ ga sciü insc’e ste cole e me digu s’u serà l’ùrtimu de l’anà.

    De sciütine n’é pairau a vegnì sti ani, e cheli ch’i l’eira veci candu mi eira figliö, i se n’avisava de üna ch’a l’àva fau secà fina i rumanin,14 ma sta chi de st’anu a l’eira za’ sta’ marcà, catruçent’ani fa int’u Presagiu nümeru 128 de Nustradamus: Octobre: Jusquà ce mois durer la secheresse grande. A l’Itale et Provence, des fruits tous a demi. (Speramu ch’u nu’ se sece sbagliau perché chi a sciùtina paresce ch’a dure inscì de nüvembre).

    E za’ che u gh’eira, u s’avisau de scrive, sempre int’u meiximu Presagiu, inscì due righe insci’a störia de l’Achille Lauro, chelu bastimentu ch’i l’àn sechestrau u mese passau: Le grand moins d’ennemis, prisonnier de leur bande. Aux escumeurs, pirates et mourir l’ennemi. “Il grande meno dei nemici, prigionieri delle loro bande. Agli escursori del mare, pirati e morire il nemico”. (Nostradamus, CENTURIE E PRESAGI, a cura di Renuccio Boscolo, Mondadori, pag. 326).

    Sciütina deriva dall’aggettivo sciütu come il termine italiano siccità da “secco”, lat. siccus (ma nell’italiano antico si diceva anche “asciugaggine” e il provenzale eissuchino da eissuch “asciutto” (Mistral, TdF 1,854) e il piemontese suitina da suit (Sant’Albino, Gran Diz. Piemontese-italiano 1859, pag. 1120). In senso allegorico sciütina si usa anche per indicare carenza, scarsità di qualche cosa, ad esempio di denaro.

    In ogni caso, sciütina può essere già considerato un probabile neologismo rispetto al termine, usato dai nostri vecchi, secaréssa, dalla voce tardo latina *siccaritia da cui il provenzale secaresso, l’italiano antico *seccariccio e il francese secheresse.

    Lo screpolamento della terra, lungo i letti del torrenti, dovuto alla siccità, si chiama invece, in dialetto, secagna (che poi, al maschile secagnu, vuol dire anche “secca marina” o “secca di scogli vicino alla spiaggia”, (Azaretti EdDL Ø 114-244) come attesta il Rossi nel suo Glossario Medievale Ligure: Sechagna, tratto di mare o fiume ridotto a secco, App. pag. 65.

    E mi piace concludere questa breve nota filologica sulla “siccità” con i brevi versi, quasi un Oremus ad petendam pluviam di sapore popolare, scritti da Antonio Aniante di cui ricorre in questi giorni il secondo anniversario della morte, avvenuta a Ventimiglia il 6 Novembre 1985.

    Si intitolano Siccità nella Piana di Catania, ma si addicono ad ogni siccità e quindi anche alla nostra: O Signore, piovete piovete / gli alberelli son morti di sete / e mandatene una buona / senza lampi e senza tuona.

NOTE:

           (1) solco - (2) cielo - (3) piogge che giungono solitamente all’inizio di novembre - (4) acciarino - (5) lucertola - (6) strisciava - (7) nessuna - (8) varietà locale di fico bianco - (9) pino giovane - (10) scheggia di legno - (11) raccolto che da un albero - (12) il cadere dei frutti dall’albero - (13) cascata d’acqua - (14) rosmarini.

                                                                                    LA VOCE INTEMELIA anno XL  - n. 11  - novembre 1985