Stampa
Categoria: ILLUSTRI CITTADINI
Visite: 8343
Stella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattiva
 

 

 

REGORDU d’u “Sciù Meigu” AZARETTI

in spezià cu’a pasciun d’u ventemigliusu

                                                                                                                                                                     de Renzo Villa

    Credu che in regordu d’u Sciù Méigu EMILIO AZARETTl u vaghe scritu in ventemigliusu. Lulì perché elu, tra e tante cose ch’u l’à fau int’a sou longa vita, u l’è sempre stau, avanti de tütu, l’omu d’u nostru parlà.

    Fina dau luntaniscimu anu 1927, candu u l’à fundau a «Cumpagnia d’i Ventemigliusi», üna d’ê prime assuciaziun, o famiglie, de tüta a Ligüria, au Sciù Méigu Azazetti - che alura u l’ava vintiçinc’ani e u l’eira in zùvenu spezià de Ventemiglia - ghe stava a cö u nostru parlà.

    Ina lenga che, da cheli tempi, i a parlava tüti, grandi e pecin, ma che ascaixi nisciün saveva scrìviřa. Perché l’è de lì, dau scrive, che l’è acumensau tüta l’opera de Azaretti. Perché scrivènduřa, ina lenga, a s’agagna chela «dignità» e chela impurtansa che, fina tantu ch’a l’è sulu parlà, a nu’ l’arresce a avé.

    E scrivènduřa, ina lenga a l’aumenta ancura de ciü a sou belessa e a sou puscibilità. Se descröve cuscì che u dialetu u nu’ l’è in parlà de segunda categuria, ma che, cun e parole dialetali, se pö scrive ina puesia, ina cansun, ina foura, in testu teatrale. Cose che Azaretti u l’à sempre fau e che, intantu, i ne porta a parlà de a sou grande pasciun: u teatru.

    A fundaciun, int’u 1928, de a «Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu», l’amicizia cun Rostan, e prime cumedie e pöi, int’i Ani Trenta, u muvimentu ch’u l’à purtau â püblicaziun de a rivista «A Barma Grande», i sun tüte cose ch’i l’àn sempre vistu Azaretti in prima fira.

    Nu’ se dirà mai abastansa ben de ‘stu grüpu de amighi, messi insème da Azaretti e da Rostan, ch’i s’assetava a in taurin e i scriveva ciacün int’u sou dialetu e i se senteva frai, sece ch’i vegnisse d’â Vale Argentina o da San Remu, da Pigna o da Mentun, da l’Auriveta o da Suspé, da Ventemiglia o da Mùnegu.

E ‘stu chi u l’è stau de següru ün d’i ciü grossi meriti d’u Sciù Méigu, chelu d’avè acapìu fina d’alura che u ventemigliusu u se purreva defende ciü ben, inseme cu’i autri dialeti d’a Zona Intemelia che nu’ da pe’ elu.

    Sensa cuntà - e ‘stu chi u l’è in autru d’i sou meriti - che da cheli tempi u cunfin fra l’Italia e a França u l’èira caicosa de ben ciü serrau che chelu d’u giurnu d’ancöi e che i dialeti alura i nu’ l’èira gairi ben visti, ni d’â parte de chi d’u Ponte de San Luì, ni da chela de de là.

    Sulu a gherra a l’è arrescìa a fermà pe’ caiche tempu u travagliu de Azaretti, che int’u 1945 u s’è turna messu a l’opera, cu’a fundaziun d’u muvimentu d’a «Zona Franca» e de u giurnale «La Voce Intemelia».

    Pöi cu’a rifundaziun d’a «Cumpagnia», ancura opere teatrali e cuntribüti a giurnali, libri e riviste e u stüdiu, tantu stüdiu ch’u l’à pöi purtau â pübricaziun de in’impresa de largu respiru «L’Evoluzione dei dialetti liguri, esaminata attraverso la grammatica storica del ventimigliese».

    ‘Stu libru, püblicau int’u 1977, in ucaixùn d’u Çincantenariu d’a «Cumpagnia d’i ventemigliusi», u l’è u frütu de mezu seculu de travagliu faitu da Azaretti int’u campu d’u dialetu. Restampàu e ingrandìu cun de azunte int’u 1982, u l’è l’opera ch’a l’à fau cunusce u sou Auture in campu naziunale e internaziunale e che a gh’à daitu chela giüsta «fama» ch’u se meritava.

    Ma, inte cheli ani, u Sciù Méigu, in ciü d’u stüdiu u l’à fau tante autre cose. Basta che pensamu â fundaziun d’i «Centri de Cultura Dialetale» pe’ tramandà ai figliöi d’ê scöře u patrimoniu d’u dialetu e, aiscì chi, a sou sempre viva pasciun pe’ u teatru a l’à purtau a scrive - dopu avé preparàu u libretu «Imparamu u ventemigliusu» - e cumedie e e foure pe’ i spetaculi che i figliöi i fava au Teatru Comünale cu’a culaburaziun d’ê maistre e d’i prufessui e de a «Cumpagnia d’u Teatro Ventemigliusu» e d’u sou diretù Pierino Sismondini.

    Intantu, Azaretti u stava travagliandu inseme ai sou amighi munegaschi pe’ arrivà â fundaziun de l’«Académie des langues dialectales» d’u Principatu de Munegu, cosa ch’a l’è stà fa’ int’u 1982.

    Ma, intra tanti dialeti, ghe n’éira ün che au Sciù Méigu u ghe stava ciü a cö, chelu de l’Auriveta, duve gh’è in parlà tütu particulare e ch’u nu’ purreva fa’ a menu de interessà ün cume Azaretti.

    Autri ani de stüdiu, de reçerche e â fin ecu in’autra opera, de chele de largu respiru, intitulà «Studi linguistici sull’anfizona Liguria - Provenza», scritu inseme cu’a prufessuressa Giulia Petracco Sicardi.

    In’autru libru ch’u l’à fau cunusce ancù de ciü e capaçità de Azaretti int’u campu d’a «dialettologia» e ch’u gh’à fina fau merità a çitadinansa unuraria de l’Auriveta.

    E propiu intu meze d’avustu d’u 1990, ‘stu paise u l’à regurdau i sou çent’ani ch’u l’è cumüna e Azaretti u l’èira stau incarregau dau scendegu de tégne u discursu ufiçiale. In discursu che, candu l’òn sentüu e pöi lezüu in scia «Voce Intemelia» u m’è semegliau tantu ch’u fusse u sou «testamentu spirituale».

    A l’é che, iscì se avereva vusciüu sbagliame, nu’ me son sbagliàu.

                                                                                     LA VOCE INTEMELIA anno XLVI  n. 2 suppl. - marzo 1991

 

 

UOMO  E  POETA

    La figura di Emilio Azaretti, signorile, tutta tesa allo studio, poteva far pensare, in chi non lo conosceva, ad un “signore” della tecnica; pochi sapevano che al di sotto di quella apparenza c’era un uomo dai profondi affetti e dai sentimenti poetici.

Proponiamo questa pochissimo conosciuta Sua versione dello “STABAT MATER” che sottolinea l’aspetto più profondo del Suo essere.

 

Stava a Maire

Ventemigliusu           Emilio Azaretti

 

 

Stava a Maire tristemente

Lagrimusa â cruxe arente

Unde pendeva u Figliu.

 

Ina sciabra, crüamente,

A sou arima gemente,

A l’àva trapassau.

 

O mai triste e necheria

L’eira chela benedia

Maire d’u Figliu ünicu-

 

Cume l’è che a s’afligeva

A pia Maire che a vixeva

E pene de so’ Figliu.

 

Chi u l’è l’omu che, viendu

D’ina maire ‘stu tremendu

Duřù, u nu’ cianzereva ?

 

Chi, a resiste a cuntemplà,

Maire e Figliu tribülà,

L’avereva u curagiu ?

 

Gesü Cristu, turmentau,

A l’à vistu, e frazelau,

Pe’ e curpe d’a sou gente.

 

A l’à vistu, abandunau,

A tirà l’ürtimu sciau,

U sou poveru Figliu.

 

Che iscì mi sece incinga

E d’â cruxe inebriau

E dau sanghe d’u Figliu.

 

Da tü, o Vergine, agiütau,

Pösce nu’ fenì brüxiau,

U giurnu d’u giüdiçiu

 

Maire mei, cina d’amù,

Fà che sente u tou duřù

E cun tü pösce cianze.

 

Fà brüxià u mei cö d’amù

Pe’ Gesü, nostru Scegnù,

Che pösce ringraziařu.

 

Santa Maire, fà che e ciaghe

De to’ Figliu sempre i staghe

Ben fisse intu mei cö.

 

E, cun mi dividi u ma’,

Che, degnau de supurtà,

U l’à pe’ mi to’ Figliu.

 

U tou ciantu lagrimà,

E tou pene tribülà

Fame pe’ tüta a vita.

 

Maire mei, vögliu vegbnì,

Vögliu cianzighe iscì mi,

Cun tü d’arente â cruxe.

 

Bela Vergine, nu’ stà

A vurreme amaregià,

Cun tü lascime cianze.

 

Iscì mi, fà che suporte

A pasciun de Cristu e a morte,

E che pense ae sou ciaghe.

 

Oh Gesü, inta me’ agunia,

Fà, pe’ a maire tou Maria

Che vaghe a sarvamentu.

 

Candu u corpu u murirà

A mei arima fà andà,

D’u Paradisu â gloria. - Amen.