Ancöi l'è e i sun e ure

Valutazione attuale: 5 / 5

Stella attivaStella attivaStella attivaStella attivaStella attiva
 

 

Solstizio d’estate

A MANTEGNANSA

D’U FÖGU DE SAN GIUANI

la Maintenance Provençale des Feux de la Saint Jean

 

RITORNA IL FALÒ DI SAN GIOVANNI

 

    Grazie all’iniziativa di Ines Delfitto, sempre attiva nel sociale, a merito delle ricerche di Erino Viola, si è svolta nella serata del 24 giugno la manifestazione che nella festa di San Giovanni ha inteso riportare l’evento dell’accensione dei falò.

    Ventimiglia, prima città italiana, ha accolto con piacere l’invito di far parte dell’Associazione Francese denominata “Maintenançe Provençale des Feux de la Saint Jean” e nel rispetto della tradizione ha organizzato la festa avvalendosi dei preziosi collaboratori.

    Dopo settant’anni la fiaccola è ritornata nel Centro Storico portata dagli staffettisti per accendere il falò alla presenza di un folto pubblico, del presidente della “Maintenançe” Lucien Bonnet e del Sig. Reira, che hanno offerto al Sindaco, avv. Giorgio Valfré, una medaglia e la custodia della lanterna del Mont Canigou protetta per l’occasione dai nostri baldi balestrieri.

    Alla benedizione delle “fügassete” e del fuoco, impartita dal parroco don Ernesto Franco, erano presenti tra gli altri gli Assessori: Rita Zanella e Giorgio Guglielmi.

    Sul sagrato della Cattedrale alcune ragazze in costume “ventemigliusu” hanno distribuito il tipico “pane” impastato e cotto secondo le antiche usanze mentre gli sbandieratori dell’Auriveu e la Banda di Borghetto animavano la calda serata.

    Un brindisi presso l’Oratorio di San Giovanni è stato l’occasione per ringraziare i partecipanti e ricordare l’appuntamento al prossimo anno nel segno dell’amicizia e nella continuità della tradizione.

LA VOCE INTEMELIA - anno LIV n. 7 - luglio 1999

 

A Mantegnànsa

 

    Nell’ultima settimana di aprile, nel principato di Monaco, si è svolto il Convegno della “Maintenançe d’u Feu de Saint Jean”, che ha raccolto le delegazioni da tutta la Provenza, dalla Catalogna orientale e dal Ponente Ligure.

    Due anni orsono, era stata prevista la convocazione del medesimo convegno nel nostro Ponente, con l’intenzione di rilanciare l’usanza d’accendere i Fuochi d’Estate in tutta la Liguria e non solo.

    Con un lavoro certosino, la nostra concittadina Ines Delfino, che della Maintenançe è la fiduciaria per la Liguria, ha trovato la collaborazione del sindaco di Dolceacqua, Mauro Giordano, il quale accoglierà il Convegno nel famoso capoluogo della Val Nervia.

    Prepariamoci quindi ad ospitare le numerose delegazioni franco-spagnole che nell’aprile del 2002 visiteranno il territorio intemelio, percorrendo musei, monumenti e i punti più rappresentativi del territorio.

    Cerchiamo di dar loro l’accoglienza e l’ospitalità che ci dovrebbero distinguere, spendendo magari qualche soldo per far loro assaggiare le specialità culinarie che abbiamo il dovere di rilanciare, in questi tempi di esasperato turismo gastronomico.

    Nel frattempo la dinamica Ines, per alimentare il falò che quest’anno saluterà il solstizio estivo sul sagrato della nostra Cattedrale, ha confezionato una montagna di fascine, raccogliendo gli “astrachi” spiaggiati dalla recente alluvione.

    Con tutta probabilità la fiamma che scaturirà dai legni raccolti sulla spiaggia, così intrisi di sale come sono, potrà assumere un colore verso il bianco, che sostenuto dal rosso pecioso prodotto delle pigne sul fondo, dovrebbe produrre uno spettacolo da non perdere.

                                                                                                     LA VOCE INTEMELIA - anno LVI n. 5 - maggio 2001

 

I  ÒSI,

               ovvero FUOCHI d’ESTATE

 

    Nell’Ottocento, i fuochi che venivano accesi la notte del Solstizio d’estate a San Giovanni dei Prati, venivano chiamati òsi, nel dialetto di Triora.

    Orbene, nel modo di parlare intemelio òsu sarebbe riferito all’indicativo, prima persona, del verbo osare, col significato di avere audacia, strano nome davvero per un fuoco rituale.

    Negli altri centri della zona, i fuochi usuali di mezza estate venivano detti fařòi , dove fařò assume il significato di fuoco intenso acceso all’aperto per distruggere cose, per fare segnalazioni o anche come manifestazione d’allegria, con ostentazione di grandezza e di ricchezza.

    Il termine deriva dal greco phanós :”torcia”, poi “fanale, lanterna”, di etimologia incerta. La voce si diffuse nell’Alto Medioevo, portata dai marinai della Repubblica di Pisa, presenti in zona per lo sfruttamento dei locali boschi di larici, alla ricerca di antenne per le loro navi.

    Nel Basso Medioevo, la Repubblica genovese, attraverso la conquista territoriale, promossa dagli stessi fini pisani eppoi trasformata in ricerca dei dominii di terra, trasferì in zona il termine “Föghi de San Zani” per indicare i medesimi fařòi che venivano accesi, nell’occasione, da secoli.

    In seguito, mentre nel resto d’Italia era in auge il così detto Rinascimento, nei paesi intemelii la faceva da padrona l’Inquisizione, che del periodo è stata la cosa peggiore in assoluto.

    Il seicentesco clero locale, assieme alle streghe, intendeva estirpare l’usanza dei fuochi rituali solstiziali, giacché nei nostri paesi di San Zani non avevano che la copertura cristianizzante, quindi cercò di proibirli.

    Non ottenne buoni risultati, infatti i villani continuarono ad alimentare i falò del 24 giugno, osando ribellarsi all’Inquisizione, che solo in Triora ottenne di abbinare i falò con San Giamatista, non senza un rinomato processo di stregoneria a molte donne del paese.

                                                                                                                         L.M.     LA VOCE INTEMELIA -

 

A Festa de San Zane a Triöra

TRIORASCU

    E chi nu a cunusce sta festa ? U l’è ciü de quatru seculi ch’a se fà, dau mile cinquecentuvintisete, e a nu scangia moi.

    A noscia, che pe’ nui a l’è a ciü bela d’u mundu, a nu l’è cume e autre ch’i se fan entr’en postù sulu, cume pe’ esempiu A Barca de Baiardu. A noscia â famu en trei posti: a Triöra, au munte Çepu e entru Cian de Vunda, là pe’ contr’a Luretu.

    Chi a vögliesse ve’ tüta besögneria ch’u fusse a Triöra fin dau vintitrei de zugnu, ch’u s’aissesse a matin prestu d’u vintiquatru, u seguisse i pelegrin fin au Santuariu de San Zane ch’u l’è lögni tre ure a pe’, e pöi ch’u se truvesse entru Cian de Vunda; e de növu a Triöra â seira stessa e u di de l’utava. E besögna die che fin d’â vigilia i s’arrecampa tanti triuraschi d’â Rivera o de pe’ ste Françe, che pöi i se ferma pe’ quarche di.

    Mi nu avia mancu set’ani e già andeijava a pe’ a San Zane cun mei pa’; e òi cuntinuau fin quandu che me sun foitu preve, a l’età de quatorz’ani. E dopu che ai pigliau a Messa sun sempre andau a que’ be’ santuariu, au di d’a festa, o u vintinöve d’avustu, p’a Deculaciun de San Giamatista.

    E tanti ani ghe sun stoitu enscì dui viegi. Ançi, dürante a guerra ne’ milenöveçentusezè e dissete, essendu surdatu, ançi sergente, e avendu avüa enra breve licença de cinque dì ciü dui de viegiu, u prevustu, Don Lombardi d’u Tercö, bonrarima, u m’à foitu fò tüte e funçiun de San Zane, cun tütu che mi avesse i berbiji.

    Prima d’a festa gh’è a nuenra ch’a se fà â seira entre l’Oratoriu de San Giamatista de Triöra, .e che u ghe piglia parte tütu u paise. Pe’ növe seire u se canta que’ be’ inu: “Ut queant laxis” ch’u l’è propiu d’a festa de San Giamatista.

    U dì d’a vigilia pöi, a gente a l’è tüta in facende: e femenre a pulie i camiji d’i cunfrateli d’a cumpagnia, a fò pagnote (spece de pan a due teste cun ciascünra u timbru da Cunfraternita) : e a cöije turte de risu e çevule cenre - l’è enscì dita a festa d’e çevule -; e i ömi a preparò ciüche e berlete de vin, de’ bon frumagiu, a dò sungia ae scarpe cu’e bruchete, e alestie e bardatüre d’e bestie ch’u dì dopu i deve portò e persunre ciü desandò.1

    Intu stessu dì, pagnote çevule e turta i ven benrejie dau preve; e pöi distribuie ai batüi perché, secundu l’üsança antiga i deve servie p’a culaçiun e p’u longu viegiu de l’endeman matin. Inté stu tempu, quatru o çinque sangiamatistin, o scia cunfrateli, ciascün cun en peirotu ch’u taglie ben, e en tocu de corda, i sen van entru boscu d’e Caranche, veijin a Muntautu,2 pe fò gavele de antìscu 3 da servie p’a rundeira, o ghirlanda, a San Giamatista u pètitu ch’u serà portau en precesciun a l’endeman matin. Â seira, quandu u l’è squoiji nöite, u gh’è a precesciun pe’ portò a statua grossa de San Giamatista, quela de’ Maraglian de Zenra, da l’uratoriu de Triöra â geija de San Benardin, a düjentu metri sut’u paise. E besögna ve’ cun quale abilità i a porta, passandu enscì da quarche marriu puntu, pe’ esempiu li sute a Grota de Lourdes, ch’u l’è u ciü periculusu pe’ cage e arrubatorse.

    A sta precesciun i ghe piglia parte numà e due ciü antighe Cunfraternite di ömi, quela de San Giamatista e quela de San Dermazziu,4 ciü a Cunfraternita d’e femenre.5 E quandu a sciorte de’ paise l’è già nöite, e u se ve lögni lögni, sâ cola ch’a stà davanti au Santuariu de Çepu, en grossu osu,6 o farò. Chi l’à açesu i sun queli de Triöra ch’i sun’andoiti fin d’â vigilia a San Zane pe’ preparò a geija, e queli d’i autri paisi ch’i ghe van a dormie fin d’a seira avanti.

    I föghi i s’açende enscì entru paise, ma dopu a precesciun, e speciarmente davanti ae geijete d’i carrugi, geijete pe’ a ciü grossa parte i sun dedicò a San Giamatista, e che pe’ l’ucajun i sun stoite guernie de fögliache de castagna e de ruve, o cun rami de scöra, cianta ch’a cresce entri löghi gerbi cume fra roche e valun, e, ch’a sciurisce dopu a metà de zügnu (a fà de ciüti fin fin, ê föglie i ousdura en pocu cume quele de eucalitu). Sta cianta, fin squoiji quarant’ani fà a l’era quela ch’a serviva escrüsivamente pe’ ornò ste geijete ch’i sun p’i carrugi d’u paise.

    A çende ch’a l’arresta di osi, a gente i a cöglie pe’ devuçiun; ançi, a l’è cunsciderà cume en regordu d’a çende de San Giamatista. E quandu u se fa l’osu, u se çerne sempre e gavele seche de legna tria, cume u seria quela de brügu o de ginrestra o de magliöi sechi, percnè, sta chi, quandu a l’è brüjà, a lascia de furme de çende ch’i paglia cavegli; e i sun diti i “cavegli de San Giamatista”. Sta çende pöi i a spantéga entri orti, perché a l’è cume benrejia.

    E semu â matin d’u vintiquatru. A tre ure, quandu a nu fa ancò dì, ecu che sonra a campanra grossa. Tüti i s’aissa da leitu, e, dopu megiura, a precesciun d’i ömi cu’u camiju giancu, e de femenre cu’u mandigliu giancu e stirau sâ testa, e ciascunra Cumpagnia cun i sei misteri (crucifissu, stendardu e i bastun de’ cumandu) a cara già pe’ e vie de Triöra cun a statua de San Giamatista u pètitu; e dopu en quartu d’ura a l’è da geija d’a Madona d’e Bon Viegiu, entra campagna, sute e prime ca’ d’u paise, vegnendu da ‘nu Peralu.

    Apenra semu arrivoi entru stu puntu, u sen vé propiu ünra bela. U preve ch’u acumpagna e Cunfraternite, prima de returnò a Triöra 7 u reçita u Patenosciu â Madona che a faghe fò en bon viegiu ai pelegrin. E mentre tüti i respunde, i batüi i se leva i camiji, e femenre u mandigliu giancu; i smorça e candere, i liga i stendardi aturnu a l’asta; e i quatru purtatui d’a statua entr’en mumentu i l’an già destacà d’a cascia;8 e i se mete u camiju dugiau sâ spala.

    Ün u se piglia a statueta sê spale, en autru u piglia a rundeira de antiscu, en terçu l’agneletu de legnu de’ Santu, e via de cursa, passandu davanti a tüti, giü pe’ a via de’ Tuvu, ch’a l’è enra via ciü da crave che da cristian. E tüti i autri ch’i eran en precesciun, i ghe curre derrè. Ma quandu tüti sti pelegrin i sun au fundu d’a carà, propiu entra gioira, i s’acorge che i quatru purtatui i sun già ciü avanti d’en chilometru e che i s’arrampinra già pe’ e castagne de Sturninra; Perché besögna savè che u Santu u deve esse u primu a arrivò sû culetu de Munte Çepu. E quandu i arriva i pelegrin au Santuariu, dopu squoiji tre ure de camin, i trova a statua già arrangià s’en’autra cascia,9 cun a sua rundeira de antiscu, quatru candere açese e a casceta de limojinre lì da pressu.

    A statua a l’è a distança de çentu passi d’a geija, pousà s’enra ginra,10 e tüti queli ch’i arriva i se ferma, i dije en Patenosciu e i ghe baija u pé. E queli propiu d’a precesciun de Triöra, quandu i arriva i ghe lascia pressu i misteri distesi pe’ terra; mentre queli d’ê Cunfraternite d’i Murin, d’Andagna e de Curte i se porta tütu entra geija.

    Chi và a San Zane, u cumença a vé u Santuariu quandu u l’arriva se’ pögiu che gh’è davanti. E entre stu postu, ch’i ghe dije de’ Perdun perché, chi, u se dumanda perdun au santu quandu u se riparte dau Santuariu e u s’è bevüu- quarche gotu de vin, entre stu postu u gh’è en largu spaçiu, e i ciü devoti i s’enzenrunglia e i reçita en Patenosciu.

    A prupojitu de Perdun, giüstu p’a storia, u và azuntu che adessu, e due da squoji vint’ani a sta parte, u ghe n’è dui de Perdun: quelu d’a strada növa dunde i passa enscì i carri e e carrozze; e quelu vegliu, d’a via ciü cürta dunde adessu u passa numa poca gente, perché a via a l’è marria, dopu ch’u se gh’è foitu enra grossa scùnscia. Ma a precesciun, quandu a riparte da San Zane, a passa sempre da stu secundu postu.

    E stu chi u l’è enscì en pocu famusu pe’ enra petita fuje d’oigua ch’a l’è ciamà funtanra de’ Perdun, ma che se, dije enscì - cun rispetu parlandu - d’i pevugli, perché e femenre ch’i van au santuariu, entre stu postu i se ferma, o megliu, i se fermava, cherche menütu, e i fan en pocu de puliçia, e i s’ascciara i cavegli.

    Ripiglia a strada, dopu deije menüti semu se’ prau davanti a geija. Ma, pe’ quantu u prau u sie grandu, a u vimu tütu cen de gente ch’a l’è vegnüa da tüti i paisi de due valò de l’Argentina e de Nervia. U ghe n’è d’i Murin, d’Andagna, de Curte, de’ Peralu, d’Agagiu suran e sutan, de San Faustin, de Gavanu, de Groi, de Muntautu, de Carpoije, de Baraücu, de’ Castelò, de Tagia e de Sanremu. U ghe ne ven enscì de Çerianra ; ma sti chi, enseme a queli de Baraücu, â seira d’a vigilia d’a festa i dorme entra geija de San Faustin, e de bon matin i sen andia versu munte Cepu, arrivendughe dopu tre ure de camin.

    De l’autra valà de Nervia, i ven da Pigna, dau Casté, dau Büje, da Perinraudu, da Baiardu, da Rucheta, da l’Isura e da Avrigò. D’u cumün de Triöra i ghe sun speciarmente queli de Ceta, de Luretu, de Bregala e cheicün de Crepu, de’ Drundu e de Gerbonte.

    Queli de Reaudu e de Verdegia i sun en pocu tropu lögni pe’ vegnie a sta festa. En viegiu, quandu i era a Triöra, u se gh’è vistu enscì quarche erpin,11 e durante a guerra (1915-18) u se gh’è vistu tanta gente ch’a l’era vegnüa a pe scauzzi pe’ devuciun o pe’ vutu foitu.

    Parte de tüta sta gente ch’amu ditu, a se ve amüglià davanti â geija, ma speciarmente davanti a quarche duzenra de tore e banchi e torin, ch’i sun cen de roba da beve e da mangiò. E queli ch’i vende, i fan bon afari entre stu dì.

    Ma, chi arriva au Santuariu, a prima vijita u a fà sempre en geija, dunde i ciü devoti i se cunfessà e i fan a Cumeniun, e tüti i sente a Messa.

    Pöi i fan vijita ai torin pe’ levorse a se, e i van a çercorse en bon postu sut’e ciante de fo e de pin o entr’en custu de niçore o de carpinre, pe’ fò culaciun. Tüti i s’an portau cavagni e cavagneti, sporte, breculin, sacapan e mandigliò cenre de bonra roba e, de ciü, pacheti de durçi e butiglie de vin e de licui.

    Ma nu creèive che tüti i vaghe a San Zane numa pe’ devuçiun. I ghe van enscì queli ch’i aprufita de sta festa pe’ forse enra bela gita. E i nu an tüti i torti, perché a vista ch’a se gode da sta muntagna a l’è enra cosa da nu cré. U se vé tüti i munti d’a Vale Argentinra, ch’i van dau Faudu â cola d’â Munega e en Sciacarè; e tüte e muntagne ch’i ne separa la França, ciuè d’â cola de Sansun e de Marta, ai munti de Priaveglia e de’ Touragiu. E muntendu en pocu ciü en sciü da geija, u se ve u Munte Çepu (perché dunde semu a nu l’è che u pe d’u munte) e a marinra fin a Munegu, e ciü en là fin a San Rafaè. Ma nui nu semu erpinristi ma pelegrin, e nu s’ocupamu d’ê belìgue d’a natura. Çertu però, che s’a fusse permessu de pigliò futugrafie, ne pösceiemu fò de bele; ma chì u l’è pruibiu, perché semu en zona de cunfin.

    Quandu u l’è ura d’a culaçiun, i se mete enseme e famiglie i parenti e amighi; e a st’autezza de miledujentuquaranta metri e dopu en viegiu cuscì longu, i an tüti enra fame da luvi. Ma, su ciü belu da torà, stesa se l’erba, ecu ch’u ven u sagrestan cun a sacheta. U dije: «En pocu de limojinra pe’ San Giamatista».

    E tüti i ghe dan quarche sodu e i ghe ofre enscì quarche gotu de vin e quarche canrescelu durçu.

    Feniaa culaciun,12 u se và a pigliò en cafè dau massò da geija e u se ghe lascia enra limojinra se’ tundu ch’u l’è sa torà. Ma i giuvenri e e giuvenre i ne fan a sensa de’ cafè, e i van a cercò mereli e sciure de muntagna.

    Pöi a gente a fà a nuenra, ch’a cunsciste en növe giri enturnu au santuariu, dighendu u Rusariu. I s’agrupa enseme vinti o trenta persunre, ciascunra cu’ u sei fagotu, cavagnu o sporta, a ciüca de’ vin e u bastun da pelegrin.

    En omu u ne piglia a direçiun pe’ die u Rusariu, e perché nu avegne sbagliu, u se mete növe scagliete entra staca, e u ne geca ünra ögni viegiu ch’u passa cu’a sua sciorta davanti â porta da geija. Ma ste persunre i nu an miga tüte a stessa devuciun ! E pöi a curpa a l’è enscì en pocu d’u vin se chercun u parla e u barbota dighendu u Rusariu. Fatu stà che, chi dirige, ciü d’en viegiu u se deve girò enderrè e, pugianduse s’u bastun e issandu a vuje, u raglia: «Ma preghei, o giastremei ?!»

    Enturnu növ’ure, u se sente u son da campanra ch’a ciama queli de Curte perché i se cumençe a mete en precesciun. Au son d’a campanra i se gh’azunta i spari de “buete” o murtareti, e quarche marcia da müjica de Triöra.

    A cumpagnia de Curte a l’è lesta, e dopu avé foitu en giru enturnu a geija, a gh’entrà enseme cu’ u sei preve, ch’u dije a Messa. Pöi i canta en pocu, i fan en autru giru enturnu au Santuariu e i s’aluntanra dujentu passi d’â ciazza. A stu puntu, i ömi i se leva i camiji, e femenre i veli o mandigli gianchi e i sen parte versu Curte, dunde i fan en pocu de ribota o refeciun prima de entrò entru paise. E cuscì i fan, dopu. megiura, queli d’Andagna e pöi queli d’i Murin. E tüti trei i fan, ciascün pe’ contu sei, a ribota entre castagne avanti d’entrò entru paise.

    I ürtimi a meterse en precesciun, i sun queli de Triöra, ch’i se van a vestie dunde in an lasciau a statua e i misteri. E st’ürtima precesciun de’ paise de Triöra, ch’u l’è u patrun d’u Santuariu, belu che stu chì u se tröve ser Cumün d’i Murin, a riesce ciü sulene perché i se gh’azunta e Cunfraternite d’u Peralu, e perché fra spari de buete e son de müjica, u se porta a statua de San Giamatista, e perché a Messa a l’è canta e u gh’è u descursu, l’uferta e u baiju d’a Reliquia.

    Fenia a Messa, u se furma turna a precesciun, ch’a và fin su pögiu ditu de’ Perdun. Lì, a se ferma; u se dije u Patenosciu pe’ dumandò perdun a San Giamatista; e pöi u se ripete u stessu fatu d’a matin, quandu a precesciun da Triöra a l’è carà â Madona de’ Bon Viegiu.

    Ciuè a die: rute e cumpagnie, a statua de San Giamatista - destacà d’a cascia che a resta a San Zane - i a se piglia i portatui, ch’i passa davanti a tüti, e, a gambe giù p’a muntà de munte Vedun, ch’a se ciama “a Muntareta” fra bauzzi e roche; e pöi fra e castagne de Pögiulongu e de’ Valun de Ceta, en menu de trei quarti d’ura i a pousa a cauzza d’en grossu arburu de castagnu, entru Cian de Vunda. E i autri d’a Cumpagnia i ghe curre derrè.

    Partia a precesciun de Triöra, da San Zane, u se pò die che a festa s’û munte Çepu a sie fenia. I ghe resta ancò pe’ quarche urèta, queli ch’i vende i durci, vin e licui, i carabinrei p’u serviçiu d’urdine, e i previ ch’i an cantau a Messa. E sti chì i resta a mangiò dau massò d’a geija, ch’u mete torà entru scitu da cujinra. E quarche viegiu i carabinrei i an da travagliò en puchetu, dopu ch’i sun fenie e funçiun d’a geija e ch’i sun partie e precesciun, perché u ghe resta d’i ömi ch’i an en pocu aissau u gumeu, e ch’i se mete’ a giögò â murra. Ma de sti chì nui nu s’embarazzamu.

    A Vunda u cumença a secunda parte d’a festa, ch’a l’è en pocu diversa d’a prima.

    Besögna savè che stu cian, quandu semu d’estau, u l’è propiu chercheren de belu perché cianrelu, cuvertu d’erba, cun grossi arburi de castagnu e cun grossi bauzzi pe’ setorse, ch’i sun lì da tanti seculi.13 de ciü, en fundu au cian, pressu u valun, u gh’è enra bonra funtanra d’oigua. Ma sta chi a l’è pocu çerca u dì de San Zane, belu che u faghe tantu caudu.14

    Fin d’a matin d’u vintiquatru, u priue de San Giamatista e a priuressa de femenre de Triöra, entre stu cian i stan travagliandu suta due cabane de fögliache de castagnu, pe’ preparò a toura ai cunfrateli e cunsurele. E pressu ae cabane i an stesu a torà cun i sei scarin de bauzzu pe’ assetorse, e cun e tuaglie gianche.

    E ecu che i purtatu’i cun a statua d’ê Santu, a sua rundeira e u petitu agnelu i arriva da San Zane. I grunda de süue e i sun stanchi: u l’è, giüstu che, entantu, u priue u ghe faghe tastò en gotu de vin.

    Pöi i arriva i autri che apenra i sun en vista d’e Cian de Vunda i raglia: «Viva u priue ! Viva a priuressa !»

    Megiudì u l’è sunrau da ciü d’enr’ura, e besögna andò a torà. Ma a Vunda i sun vegnüi enscì queli che â matin i nu an pösciüu, o i nu an vösciüu muntò fin s’a cola de munte Çepu e enseme ai parenti e amighi arrivoi dau Santuariu, i fan d’i autri petiti bancheti, sut’e castagne; e tra canti e brindisi a San Giamatista i fan bonra cumpagnia a queli d’e due tore grande. Ma u gh’è, enra terça torà: quela d’i quatru purtatui ch’i mangia da suli, davanti â statua, servii cun unra turta entrega e cun en grossu buciun de vin tütu pe’ eli suli.

    A en certu mumentu d’a ribota, ch’a l’è foita de turta de risu, çevule cénre - se ne piglia sempre aumancu tre - de frumagiu e de vin, u s’aissa ün d’i capi d’a cunfraternita d’i ömi, e u dije forte: «Mangiau, amu mangiau; bevüu, amu bevüu; adessu besögna ringraciò u nosciu patrun San Giamatista.

    Alavue i s’aissa tüti; e femenre i ven a munte, pressu u postu dunde u se tröva San Giamatista u petitu. I se mete enseme en rundu e drite: i ömi da en lau e e femenre da l’autru, e u se canta u “Benedictus”,. i ömi i l’encumenca e e femenre i rèspunde. E se pe’ caju - stavu pe’ die pe’ disgraçia - u gh’è enscì u preve ch’u l’a funçiunau a San Zane, u deve enscì elu pigliò parte u stu cantu sulene, pigliau ciü autu ch’u l’è puscibile e ch’u dura squoiji vinti menüti. E fra en versu e l’autru, u priue u fa girò u cabarè cun i göti cen de vin.

    Finiu u cantu, i se fan avanti e persunre vegnüe da Tröra e ciascunra a piglia a brazzetu o en parente, o sei pa’ o u sei ömu e enseme, perché a via a nu l’è tropu bonra, i sen ven a Triöra ch’a l’è distante ancò trei quarti d’ura a pe. I portatui i se piglia de növu a statua d’e Santu, i passa davanti a tüti, e i nu se ferma che d’â geija de San Benardin, dunde i a lascia, e dunde a resta pe’ çinque dì, ciuè fin a seira de San Peiru, quandu a ven turna portà a Triöra.

    Adessu ven a scena di “fantin” ch’i sun angereti e bambin de ciucaru, auti cinque o sei centimetri 15 che se custuma acatò dai bancheti che amu vistu a San Zane d’aturnu u Santuariu.

    Dae cae sutanre d’u paise e a San Benardin u gh’è già d’i figliöi ch’i dumanda cun inscistença ai parenti e ai perin: «Ti u m’ài portau u fantin ?» E sé gh’en da cheicun.

    I figliöì ciü petiti i crée che a San Zane u ghe ne sie d’i arburi, e i aspeita enscì eli u sei fantin. E besögna regalò chercheren a tüti i parenti e amighi.

    Ma a festa a nu l’è ancò fenia. Aturnu set’ure e megia, sonra a campanra grossa, e i cunfrateli de San Giamatista e de San Dermazziu, dopu che se sun en po’ repousoi en sua ca’, i se piglia u camiju e i sen cara d’â geija de San Benardin dunde, â seira avanti, i avia portau a statua grossa de San Giamatista, quela d’u Maraglian de Zenra. Sa piazza de San Benardin u se furma a precesciun pe’ reportò sta statua entru sei uratoriu de Triöra, lasciandu a San Benardin a statua petita. Â precesciun u ghe piglia sempre parte enscì e femenre e a müjica, che en viegiu a devava sunrò a marcia scrita propiu p’u Santu, da Giacò d’a Scià Candida de Triöra. A statua a l’è pesante e i portatui i sun ötu, ma ghe sun enscì i quatru che tütu que’ dì i nun an foitu autru che portò a statua d’u Santu petitu. U l’è vera che cheicun de sti portatui u dindonra e u brecola en pocu; ma u gh’è quelu ch’u i dirige, ditu regulatue, ch’u pensa a fò portò drita a statua; e moi, en tanti ani, ançi, ciü de dui seculi, ch’a se porta, u l’e sucessu enra degiaçia. U Santu u l’à en diu rutu, ma l’è pe’ u foitu ch’a statua a l’à tucau en ramu de cianta ch’a pendava sa via.

    Arriva a precesciun a Triöra, u se da’ a benrediciun. Pöi a müjica a fa’ en pocu de serviçu en ciazza, e pöi a gente a va’ a trovò i amighi, mentre i cunfrateli e e cunsurele i se van a truvò tra eli, ufrenduse cose durçe, turte de risu, çevule cenre, caresceli e quarche gotu de que’ ciü bon.

    Se dirà che de göti entre sta festa u ghe n’è en po’ tropi, e forsci l’è vera; ma se cheicun u dumanda a sti bravi örni da Cumpagnia de San Giamatista: «Ma perché, propiu u dì de San Zane aissei en pocu tropu u gumeu ?» U se sente respunde: «U nosciu Santu u l’è cuntentu che l’unurainu cuscì; enscì elu u porta a ciüca de vin apesa au lau.

    Sta festa a l’à sempre en pocu de cua u dì de l’utava, ch’a se fa sempre u dì de San Peiru, cume amu già ditu. Â matin de stu dì u preve cu’u massò i van de növu a San Zane p’a Messa, ma ghe va derrè poca gente. A seira u gh’è turna a precesciun, ch’a parte da Triöra pe’ portò a statua de San Giamatista u petitu d’a geija de San Benardin inte l’uratoriu; dunde, dopu a benrediciun, i portatatui i distribuisce â gente, ch’a fa’ squoiji a pugni pe’ averli, i rameti de antiscu, i lirii e sciure de camomila ch’i furmava a rundeira. Sti rameti e ste sciure, benrejie dau Santu, i ven cunservò fin a l’anu dopu â testa de’ leitu; e a camomila i a duvera in casu de marotia.

    Dopu ch’a l’è fenia a distribuçiun de l’antiscu, queli ch’i an quarche càrrega entra Cumpagnia, e i cantavui e i purtatui, i s’agrupa ancò en viegiu, en ca’ de’ priue, pe’ beverse enseme l’ürtimu gòtu. U gh’è enscì a müjica ch’a sonra d’ê marce alegre. Pöi tüti i s’aissa driti e i canta en ton sulene u, “Laudate Dominum. Omnes gentes”. E cu’u “Gloria Patri” cun que’ che segue, sta festa, che l’è a festa d’a vera alegria perché foita alegramente, e cun fede e devuçiun, a l’è fenia.

 

NOTE:

  1) - Da ciü de trent’ani u se pò andò au Santuariu enscì cun a carrozza: e de enra chinzena d’ani i ghe van enscì cun l’autumobile. Certi viegi u s’è cuntau ciü de vinti machine ch’i an aprufitau d’e permessu de l’auturità militare, lasciau dui viegi a l’anu, de passò se’a strada che au Carmu de Langan a se lascia, pe’ pigliò quela ch’a porta au Santuariu, e ch’a l’è stoita fa quandu i an tagliau u boscu d’u Çepu, trent’ani fa, ne’ fò de’ carbun.

  2) - Boscu d’e Cumun de Triöra.

  3) - Vent.: gratacü; Italian: rosa canina.

  4) - Pecau che sta chi a staghe möirendu, che a cuntava già ciü de trei seculi.

  5) - E autre Cunfraternite i sun: di Sanluigin, di ömi d’a Bonra Morte, d’ê Figlie de Maria e d’ê Sacramentinre.

  6) - Sta parola a vegne da l’italian medievale falòdio, che da nui u se ciamava “faròsu”, diventau pöi “òsu”.

  7) - A San Zane, fin d’â vigilia, u gh’è già en autru preve pe’ cunsacrò e particule.

  8) - Cascia che a ven ripurtà a 1 rioera.

  9) - Sta chi a resta sempre a San Zane.

10) - Pètitu prumuntoriu de terra erbusa. I pastui i dije che e fée ê autre bestie i nu mangia moi, pe’ rispetu d’u Santu, l’erba de sta ginra.

11) - Speciarmente quandu cumandava a Cumpagnia u Cap. G. Tamagni de Triöra.

12) - Inte sta parola l’« n » u resta sccetu.

13) - Stu cian u l’è d’a famiglia Amero D’Aste Stella, de Ruma, ch’a l’à ereditau, piglienduse ensci u cugnome, dal Stera de Triöra, Unra de ciü nobili e riche famiglie d’e paise, fenia da ciü de megiu seculu.

14) - Parlandu d’oigua a dimu che se entre stu dì a gente a nu a çerca guori, l’oigua a nu çerca mancu e gente; e gh’è u ditu che, entre stu dì u nu l’aie moi ciöviu en, modu che a festa a nu se poscesse fò.

15) - Cu’ u tempu u s’è enscì ciamau fantin d’ê autre cusete durçe, de furme diverse cume petiti agneli, ujeleti, tesuirete, cavagneti, campanrete, relöri e cuscì via.

  

                                                                                A BARMA GRANDE - Antulugia Intemelia - Libru Sestu - Giacometti - Ventemiglia 1938.