Ancöi l'è e i sun e ure
Stella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattiva
 

 

Stevanin Carabalona

TRAÇE  RUCHETINE

USANZE A ROCCHETTA NERVINA

 

 

ARREGURDANDU

 STEVANIN  CARABALONA

                                                                                                                                               di Emilio Azaretti

    Int’u mumentu d’a perdita d’u nostru caru Stevanin, òn credüu de interpretà a sou ürtima vuluntà scrivendu ai Ruchetìn, caiche antìga parola intu sou parlà, che elu u cunusceva cuscì ben.

 

    Cari Ruchetìn, cume tüti i ani, au mese d’avustu lasciu Ventemiglia pe’ muntàmene a Limùn, au frescu e luntàn dau burdelu, che i tropi bagnanti i fan â Marina San Giüsepe duve stagu de ca’. Ma èira apena riturnàu, candu su’ sö, a scià Madalena, a m’à daitu a triste nutiçia, che u nostru caru Stevanin u n’àva lasciau pe’ sempre.

    Fina au passau mese de lügliu, candu versu mesugiurnu ritornava a ca’, l’inscuntrava sempre e u vegniva a tucàme a man e a parlame. E suvente u tirava föra d’inta staca in biglietu duve u l’àva scritu caiche antiga parola d’u vostru dialetu. Perché besögna che v’u dighe, u m’à mustràu tante cose, preçiuse pe’ ün cume mì che inte ‘sti ürtimi ani u s’è dàitu au stüdiu d’i nostri dialeti e ch’u l’àva besögnu de caicün che u sou dialetu û savèsse veramente ben.

    Da nui se üsa di’, candu caicün d’i nostri cari u n’à lasciau: se de lasciü u ne ve’ u serà propiu cuntentu, inte ‘stu càixu, de sentì che parlamu de elu e d’u sou dialetu. Ma mì ancöi sun propiu següru che Stevanin de lasciü u ne veghe e ch’u vöglia parlave cu’a mei buca, pe’ arregurdàve caiche antiga parola d’u vostru parlà, che forsci càicüna va seré scurdà. Perché credu ch’u vöglie, che suchì u sece l’ürtimu salüu e che ghe imprumetè de nu’ abandunà u vostru belu parlà, che i vostri veci i v’àn lasciau cume ina preçiusa eredità. E avura ve diròn e ve spiegheròn caicüna de ‘ste parole.

 

1) Dau latin STUPULA ven a stùgia, che candu avi tagliau u gran, a rancàvi e a ve serviva pe’ stugià, che vö di’ pe’ netezà e pe’ scögà e cose.

  2) Dau latin RUTABULU ven a parola ruàgiu, in arnese ch’u serviva pe’ tirà föra u pan dau furnu.

  3) Dau latìn REDARE, reà che vö di’ rende u cravéu â crava pe’ fàřu laità.

  4) Da’ ina parola d’u ligüre prelatìn: òsca, ina toureta pe’ marcà i debiti e crediti, e àveghe ün insce l’òsca: nu’ scurdasse ün ch’u n’à faitu in tortu.

  5) Dau latìn SOCA, a sùga: corda pe’ ligà e cose insciù bastu, e suàstru, corda grossa, pe’ ligà a roba insc’in carru.

  6) Dau lungubardu waron, u sgarìùn, in figliö ch’u l’andava derrè ae sciorte d’ê crave au postu d’u can. A mantegnì in can ghe vuxeva d’i sodi e i figli besögnava za’ mantegniři.

  7) Dau latìn RIXARI, rissà, divide ina sciorta fra i vari padrui d’ê crave.

  8) Dau francese, u tessö, u curredu che se dava ae figlie da marià.

  9) Dau latin VIVANDA ven viànda, che vö di’ «gràn» cume a parola latina e nu’ «carne» cume u françese “viande”.

10) Dau latin EXCURSATU ven scursàu pe’ ün ch’u vegniva da fa’ e curse pe’ aria inseme ae strìe e alura u l’èira «striàu».

11) Dau latin FETU, fedùn «in mü apena nasciüu».

    Se chì i sun numà càicuna d’ê parole ch’u m’à scritu, ma mì vógliu çercaře tüte e püblicaře a sou nome, perché u l’arreste pe’ tüti nui che l’àmu cunusciüu in regordu de Stevanìn Carabalona.

                                                                                                                       LA VOCE INTEMELIA  - settembre 1990

 

CARLEVÀ RUCHETIN


           L’attiva memoria di Stevanin Carabalona ricorda il vissuto e quello che ha sentito raccontare, sui carnevali del secolo scorso, in Val Barbaira:

       A Rocchetta, da sempre, operavano tre BADIE, congregazioni di persone che potevano avere in comune: il medesimo lavoro o artigianato, l’appartenenza allo stesso quartiere o alla comune parrocchia o semplicemente la voglia di divertirsi assieme, ad organizzare le feste per carnevale.
        Rette dai rispettivi PRIUI, nel mese di febbraio, non pensavano ad altro che a inghiottire ravioli, ballare e mascherarsi, per non essere riconosciuti e canzonare il prossimo

         Nei balli, in qualità di orchestrali famosi, primeggiavano Zana Marì de Campurussu, maestro nel contrabasso e Bacicin de Bussana, virtuoso di violino che, da soli, animavano con le loro musiche i balli rochettini, e non solo quelli.

        Persino in un centro non molto grande e popoloso, per carnevale la gente usciva per le vie in corteo, mascherata, al seguito di un Re di stracci e paglia il quale, dopo aver simboleggiato, per tutto il periodo dei festeggiamenti, i vizi e le malvagità della gente, veniva, di solito, bruciato. Non a Rocchetta, dove la notte del Martedì Grasso, il fantoccio Re, veniva portato in sfilata, fino nella parte vecchia del paese, inta ROCA, e da li, nei pressi del ponte, veniva gettato, con un volo di cinquanta metri, nel lago, formato in quel punto dal torrente Barbaira, che, per questo, si chiama LAGU D’U CARLEVA’, ancor oggi.

         Ma lo spirito carnescialesco di quegli anni, nelle nostre latitudini, come in tutta Europa, meglio si apprende dalla verve di questi due episodi, di carnevali rocchettini che Stevanin ci racconta, come lui stesso li ha sentiti raccontare.

                                                                                                                         A VOCE INTEMELIA  -  settembre 1990

       Sarà ciü de çent’ani, e credu che au mundu, inte tüti i carlevai, ina mascara cuscìi a nu’ ghe sia mai staita. I l’àva cercau u tìpu adatu, spirìtusu e ridiculu, pöi i l’àn messu nüu, i l’àn pegau d’amè e, cun ina certa decurassiun, i gh’àn atacau insce tütu u corpu, d’e ciüme de galina. I l’àn serrau inte in lensörun, e catru zuvenöti ardî, i u purtava in curteu.
       De tantu in tantu, i posava u lensörun, i dröviva, e ‘stu tipu, tirandu de crî, cume in auxelassu, u fàva contu de sbate e aře e de pità. Se i fusse staitu d’estae, tra musche e abeglie, i se sareva arrecampae a çentenae, cun tütu ‘st’amé, insce ‘stu galinassu nüu.

        Candu e gente i s’amascarava, i fava in modu de nu’ fasse ricunusce, pe’ cugliunà u proscimu. In zuvenotu in çerca d’aventüre, inte ün de ‘si bali, u se messu inta testa de arrecampasse ina mascherina, che cui soi modi a ghe fàva buglie u sanghe.

        U çerca de descröve chi a pö esse, e u ghe fa’ a curte pe’ tüta a seira, u l’arresce a acapì, che, de següru a l’è ina dona, che pa’ ch’a ghe staghe, e a deve esse fina bela e ben faita. Inte ure pecine, candu e cubie i cumensa a piglia u largu, u l’invita a fa’ in po’ de leame derrè a Roca, e ela a ghe va’, rienduseřa cume ina mata.

       Candu i sun insc’u postu, mancu tantu tranchili, pe’ via de tante autre cubie spantegae, inte ‘stu lögu, adatu pe’ ‘stu compitu; u zuvenòtu, ascaudau, u nu’ fa’ tanti cumpřimenti e u l’arriva au sodu.

      Alura a mascara, a rivela a parentela strenta che â liga au zuvenotu e a riuscita de ‘sta beffa madurnale, criandu che tüti i pösce sente: «O figliu, ti vöi turna intrà de duve ti sei sciortìu?».

LA VOCE INTEMELIA  settembre  1990

 

 

 

U PONTE INSCI'A BARBAIRA
                                                                                                                                            Stevanin Carabalona

 

       A matin bun’ura, d’u giurnu de San Pietru d’u 1865, u Scendegu d’a Rucheta, Stefà Raimundu, dau bařcun d’a sou ca’, u descröve ina duzena d’omi d’u paise, insce a giàira d’a Barbaira, tüti invescendai a abigà i priui ciü grossi che i truvava pe’ a rivaira.
        U s’infiřa e braghe aviau, u ciapa zü p’è scaře e arrivau d’aveixin au cantiere u dumanda: «Lo che fai, brava gente ?». Chelu ch’u paresceva u ciü ardiu, Viale u Bacinì, u ghe conta che se tratava de in’idea ch’a l’eira maürà a seira avanti, inte l’usteria.

       Tüti i omi presenti i l’àva pe’ nome Pietru e da boi Pietrin, pe’ festegià degnamente u santu e mete inseme in’opera inte l’interesse de tütu u paise, i l’àva decisu de da’ incumensu a in ponte, che u scavarchesse a Barbaira, propiu surve u pocu praticu guassu, che pe’ ani, intu passau, u l’eira serviu da prutessiun ae cae furtificae.

       «Se ave’ tanta vuruntà - u i repìglia u Scendegu - ve imprumetu, che pan e fidei i nu’ ve mancheran» e u nu’ gh’à mai faitu mancà nì da mangià e büve, nì a caussina gianca che i faixeva coixe insc’u postu.

        I se sun messi a daghe drente, senza tanti prugeti e tanti papeiroti cume se fa’ avura, tantu che au dui de setembre, d’u meiximu anu, u ponte u nu’ l’eira d’u tütu feniu, ma pe’ a prima vota ghe passau in çima a prescessiun d’a Madona.

        Ina prescessiun vutiva che dau 1825 a regorda ae gente che Rucheta Nervina a l’à scangiau nome, scicume avanti, intì rogiti, a se ciamava Castrum Barbaire, nome che u nu’ l’è piaixüu au Regiu Cadastru.

       Feniu u ponte, scendegu e pupulassiun i gh’àn faitu mürà ina pria arenaria, artisticamente scuřpia. duve in latin se ghe leze: POPULI OPERA ET AERE - MDCCCLXV.

 
                                                                                                                LA VOCE INTEMELIA  -  dicembre

 

 

TÜTI BERNACA
                                                                                                          Stevanin Carabalona

          I primi giurni d’u 1985 i sun staiti da remarcà, pe’ u freidu, a giassa e a neve.  À nevau pe’ Pàsca Pifània e inti cantui ciü au redousu, a neve, a ritardava a desgagliasse. Me sun arregordau cose i dixeva i nostri veci, candu capitava ‘stu fenomenu, rairu, pe’ i nostri paisi: Candu a neve a se ferma caiche giurnà, a ne ciama de l’autra.
      Tüti Bernaca, ‘sti nostri veci, percose. trei di dopu à turna nevàu, e ciü forte d’a prima vota. Me sun inscì ravisau che i mei veci d’A Rucheta (Nervina) i se regulava gardandu e muntagne d’anvirun.

        Candu l’Abegliu u l’à u cape’, o che ciöve denai, o che ciöve derrè.

        Candu àva feniu de ciöve, ma i custi i l’arrestava carreghi de tache d’aiga i n’aspeitava de l’autra, e u ciü suvente a nu’ mancava de vegnì.

       Pe’ savè candu averèva ciantau lì de ciöve i gardava de contra au Lagu Bin, se sciortiva ina specie de negiassu sutiřu, u belu tempu u nu’ avereva tardau, cume se asciairiva de versu a marina, u bon tempu u l’avereva tegnüu düru.

      Candu se tratava de sciorte cun crave e fèe, d’üvernu, se gardava u füme che sciortiva dau camin: Se u füme u va’ in veramun, u capotu lasciřu au casun; se u füme u va’ in veravale, piglite u capotu insce spale.


                                                              
                                                        LA VOCE INTEMELIA  -  gennaio 1985

 

 

MÜŘE, PARAIGHI E PERÖGLIE
                                                                                                                                                     Stevanin Carabalona


       Sulu carant’ani inderè e autumobili e i autocari i l’eira rairi, e tüti i trasporti i l’avegniva cun l’üsu de carri, carreti, o a dorsu de müra.

       Inti paisi de campagna a müřa a rapresentava u modu de purresse bugià cun indipendensa, propiu cume avura, avendughe l’autumobile. Atacà, o megliu stacà au carru a müřa a sustituiva degnamente u cavalu; carregà insciu bastu, a l’eira ciü forte e ciü següra de l’àse, insce strade de muntagna. Certu che a duveva esse de caratere paixe, seduca i l’eira cauzi e duluri.
       Inte famiglie, üna d’ê spese indispensàbiři a l’eira propiu chela pe’ a müřa; e se nu’ se ghe purreva arrivà, se cuntentava de a souma.
      Inte valae, candu ina zuvena a se mariava cun in partiu nu’ tantu bon, e mairense d’u paise i meteva in evìdensa u faitu che a famiglia de elu a nu’ l’àva mancu a müřa, besögnava alura cuntentasse d’a souma. Nu’ s’acapiva mai ben, cose i vurresse criticà, se a poca dispunibilità d’u partiu o a puscibile dispunibilità d’a spusa.
       Cun pituresche fiře de pareglie müře, cunfraternite de müratei, i faixeva i traspurtaturi de mesté, purtando calunche cosa inte calunche postu. Da l’Isura e d’â Rucheta, duve i müratei i l’eira tanti e famusi, i purtava u carbun a Mentun e i riturnava carreghi de sa’, çitrui e roba fina.
     Inte ciàche paise d’u percursu, i müratei i l’àva in’ustaria pe’ ritrovu, duve i büveva in gotu, i scangiava caiche parola e i mirava se gh’eira caicosa da azuntà au carregu, pe’ rutundà a giurnà.
      A Ventemiglia ‘sta usteria a l’eira intu Burgu, percosa de lì cumensava a muntà, sece pe’ arrivà in centru, sece ancu’ megliu, pe’ prosegue pe’ Mentun.
      Candu arrivava i müratei dae valae, i perdigiornu çitadin, i mirava de cugliunaři. Passandu de lì e fandu contu de esse veramente interessau, in zuvenotu u domanda au müraté Batì u Bossu, d’â Rocheta, indicandu l’üřtima müřa d’a fiřa: «Brav’omu, dieme in po’, l’è in’ase o ina souma ?». Batì û piglia pe’ u cruvatin, û tira da in lau a cua d’a müřa e u ghe fretugna in po’ u murru d’u spiritusu, diendughe: «Miriteřu da tü, s’a l’è ase o souma, belinun». E da omu de mundu ch’u l’eira u s’è levau e musche d’insc’u nasu.
       Cume a sö de Batì, ch’a stava a Nissa, a l’àva invitau so’ nessa, d’â Rucheta, a passà caiche giurnu da ela, intu mese d’avustu. Candu a nessa, sentenduse persa, inte l’afruntà a grande çità, a vurreva rinunçià a l’aventüra; a lala a l’à l’idea geniaře: «Mì t’aspeitu â Gara de Richieu, cun in paraiga avertu, intu mesu de l’atriu, ti virai che nu’ ghe ne sarà tanti, cun u paraigu avertu». Raixunamentu sempřice, in po’ ridicuřu, ma següramente upurtùn.
     Cume chela d’a maire d’u maistru Garibaldi de San Steva, che andandu a cunusce a fidansà d’u figliu, â Rucheta, gardandu cume a preparava u sdernà, a l’à decretau de esse sudisfà, ch’a l’avereva faitu ina bona ca’. A l’àva nutau da cume a peřava e patate, tařmente sutire e peröglie, ch’a sareva sta’ a dona che fàva l’avegnì d’u figliu.

 

                                                                                              LA VOCE INTEMELIA  -  marzo 1985

 

ZUVENE, CRAVE E TRENI
                                                                                                                                    Stevanin Carabalona


        
Prima d’a gherra, pe’ divertìsse, se andava a balà inti paisi, ai festin, e se riesciva a balà, numa se se parlava u dialetu de ‘ste parte, percosa d’i furesti, nu’ se sa’ mai.
      Eira andau, pe’ a Madona d’a Neve, a Airöre, in cumpagnia d’in furestu, che u l’eira bregadè d’i preposti ae Grimaude u nu’ parlava dialetu, u n’ù l’acapiva gairi, suvente u balava de rairu, e de vote ghe aciapava u masturin cume ai cavali, pe’ ste cose.

     Pe’ atruvaghe da balà, me l’astracu a invità due sö, che cunesceva ben, e cun in po’ de pulitica, riesciu a asbrivari inta pista, pe’ ina mazurca.

     U tempu de ina prumenada, e u nostru bregadè u te ghe mola d’i patui che i paresceva aplausi. Andamu aviau pe’ ve’ cosa eira acapitau e elu u me conta: “Gli ho cortesemente domandato, tanto per tenere discorso, se fossero due sorelle gemelle e lei prontamente mi ha risposto: “Scì, u s(c)emu”. Scusami, ma a me scemo per così poco, non me lo ha mai detto nessuno”.

      Inseme au dialetti, gh’eira pöi a mentalità de paise che a ne cumbinava inscì. Petrì u Martu insce invitu d’u cüxin, u l’a lasciau e rive d’u Barbaira, pe’ ve’ in pocu u mundu, a Muntecalu. Carau dau trenu, u munta davanti au Casinò e u l’arresta meravigliau, incantau ìntu ve’ cheli beli giardin, cin d’in belu gasun rasau.

     Apena u se repiglia, u partecipa u sou puntu de vista au cüxin: “Barlöixure, se ghe fusse a crava cume a se scialereva”.

     Du’ 1928, apena a ferruvia a l’è arrivà a Airöre, i l’àn supressu l’onibu ch’u vegniva a Ventemiglia, due vote inta giurnà. Intu paise se fava in gran parlà, che scì u l’eira ciü comudu, pe’ via che gh’eira ciü curse, ma pe’ andaru a piglià besögnava fa’ ciü strada, che a staziun a l’eira darè u Pozu. “Epöi, ti voi mete, inte l’onibu, se mancava caicün, nu’ se partiva fina ch’u nu’ l’arrivesse, avura ....”.

      Marì, ina matin a l’arriva tüta invescendà inta staziun: “U trenu - i ghe dixe - u l’eira apena partiu”. E ela prunta: “S’i fan cuscì, i ne perde d’i béli clienti”.


 
                                                                                                   LA VOCE INTEMELIA  -  aprile 1985

 

 

PE’ CHI A SONA A CAMPANA E PE’ COSE
 
          Per chi suona la campana, un famoso libro di Hemingway, e un famoso film di tanti anni fa, ambientato nella tragica Spagna 1936-39. Anche nei nostri paesi, la campana suonava tristemente a morto ogni volta che un paesano partiva per il grande viaggio senza ritorno, ma, nel corso della giornata, essa suonava parecchie volte per annunciare i riti religiosi e per scandire i vari momenti della vita comunitaria. Nei giorni di festa, poi, lo scampanìo riempiva gli animi di gioia e di speranza. Come in tutti i paesi, così anche a Rocchetta Nervina nel cui dialetto viene qui ricordato per chi e per che cosa suonava la campana.

 
                                                                                                                                                             Stevanin Carabalona                          

       Candu sunava e campane au mei paise, cose i vurria dì ?
      I giurni de unvraì (feriali) a campana a sunava a sei ure de matin pe’ a messa bassa, a öt’ure pe’ a scöra, a megiudì pe’ l’Angelu e e gente duve i s’atrùvava: in campagna, in ca’, pe’ u camin, i se levava u capè e i se segnava.

      A due ure a turnava a sunà pe’ a scöra, a catr’ure pe’ a dutrina (il catechismo) e pöi pe’ u Rusariu. Ciü tardi pe’ l’Avemaria che, a st’ura lì, tüte e Figlie de Maria i devia esse in ca’ (autru che avura !).

      Candu ün u stava ma’ e i ghe purtava u viaticu, sunava ina campaneta: «Den, den, den ...» e s’u l’eira lì pe’ möire i ghe sunava l’agunia e, candu u l’eira mortu, l’Avemaria.

      I morti, a cheli tempi, i cunsegliava de vestiři sübitu, candu i l’eira ancura caudi, e m’arregordu d’in caixu ch’u l’é capitau propiu a Rucheta, u mei paise.

       Eira mortu ün che de stranome i u ciamava Mugnugnò u Galu e i l’ava vestiu e acurgau in sc’in canapé, int’u mezu a catru canderei assesi.

       Tut’int’in corpu u mortu u s’arrepiglia, u sente a campana ch’a ghe sunava l’Avemaria e u se mete a raglià: «O Catì, o Catì, chi l’é mortu ?» A mumenti su’ muglié a möire ela, d’â puira, povera dona.

       Mugnugnò u l’é scampau ancù in pa’ d’ani pöi u l’é turna mortu, ‘sta vouta pe’ da bon.

 
                                                                                                   * * *

        Ma i giurni che e campane i sunava de ciü i l’eira cheli d’ê feste grande. I cumensava a a viria (alla vigilia) a sunà a legressa (a suonare a festa) e l’induman i sunava pe’ a messa bassa e pe’ l’aufiçiu de a cunfraternita, cun tüti i sou sarmi, e antifune, e pìstule.

       Intantu ch’i cantava i se ciamava pe’ nome: «O Baci !». E Baci u se aissava e u dixia l’antifuna: «Antetorum ...» e l’autru u ghe respundia: «A l’üa cu’u sacu !» perché inta nöite u l’eira andau a rubà. Fati veri.

        Pöi i sunava l’auficiu d’i Zuveni e chelu de e Figlie de Maria. A deix’ure a messa granda. I sunava tre voute e dopu mez’ura a livrava, che vö di’: a cumensava. A campana a sunava aiscì au mumentu de l’elevaçiun. A catr’ure de dopusdernà, u Vespu e cun lulì a festa a l’eira fenia.

        Â setemana santa, e campane i stava çite, ma tüti i figliöi cu’u sacrestan i sunava e tarabele e i dixia: «Estu u l’é u primu da messa, estu u l’é u segundu ... estu u l’é u tersu !» e pöi cumensava a messa.
         E campane i sunava aiscì candu gh’eira u Cunsegliu Cumünale e candu invece i sunava a pichétu (a martello) vuxia di’ che se brüxàva caicousa e alura tüti i partia cu’u segelin e, dau beà, i faixia u passaman, pe’ smorcià u fögu

 

 
                                                                                                                                            LA VOCE INTEMELIA  -  novembre 1984