Dal 1932, la Cumpagnia d'i Ventemigliusi ha prodotto un'antologia di opere redatte da autori residenti nella Zona Intemelia, senza tener conto dei confini di Stato e di Lingua nazionale. Selezionata da Azaretti e Rostan, l'antologia denominata "A BARMA GRANDE" è stata edita in due tronconi temporali: sette numeri fino al 1939, poi altri sei numeri, dal 1961 al 1977. Riprendiamo l'attività, servendoci del web, per praticità e per remora nell'opera di selezione. Per differenziarla da quelle, la abbiamo chiamata:

    U CAVIGLIÙN

Renzo Villa

                 U NOSTRU PARLÀ
                                Ventemigliusu

.
            Passa u tempu, scangia a vita,
            scangia e gente int’a çità,
            ma pe’ e strade, int’e bitéghe
            e int’e ciàsse d’i paìsi
            senté ancù u nostru parlà.

            L’è mil’àni ch’u se parla,
            l’é mil’àni e u nu’ vö möire;
            ma savé, fa’ bélu di’:
            u parlà u l’é cume in àrburu,
            cume in àrburu d’auriva
            che ti u tagli e ti u capùli,
            ma u ven turna ancù a burrì.

IL NOSTRO LINGUAGGIO: Passa il tempo, muta. il modo dì vivere, / cambia la gente in città, / ma per le strade, nei negozi / e sulle piazze dei paesi / sentite ancora il nostro linguaggio. // Sono mille anni che si parla, / mille anni e non vuoi morire, / ma sapete, è bello a dirsi: / il linguaggio è come un albero, / come un albero d’ulivo / che lo tagli e lo sfrondi, / ma ritorna ancora a germogliare.

                  CUME SON
                             Murturatu

.
             Son cume ina butiglia
             de vin veciu,
             scurdà int’in cantu.
             Lascéme sta’,
             perché vurré purtàme
             d’in sa’ in là,
             inte ‘stu mundu
             che nu’ capisciu.
             A savagiàme
             m’astreburisciu.
             Chi int’u mei cantu
             ghe stàgu ben,
             fina che, in giurnu,
             me beverà Caicün,
             int’ina gurà sula.

COME SONO: Sono come una bottiglia / di vino vecchio, / dimenticata in un angolo. // Lasciatemi stare, / perché volete portarmi / di qua e di là, / in questo mondo / che non capisco. // A scuotermi / m’intorbidisco. / Qui nel mio angolo / ci sto bene, / fino al giorno / in cui mi berrà Qualcuno, / in un sorso solo.

                      INA PAROLA
                                 Ventemigliusu

.
Ina parola
che ti me dì,                     A l’è arrivà
che mì te digu,                  fina da nui
carga de störia,                perché a purtamu
fresca de vita,                  ancù ciü in la’,
a l’è nasciüa                     intu demàn
mil’ani fa’,                       d’i nostri ani
nu’ se sa’ cume               pe’ tüti cheli
a séce andà.                    ch'à da vegnì

A l’è passà
in buca ai veci                 Ina parola
cume ina taca                 che mì te digu
d’aiga d’argentu             che ti me di’.
inta scciümàira
funda d’u tempu.

UNA PAROLA: Una parola / che tu mi dici / che io ti dico, / carica di storia, fresca di vita, è nata  / mille anni or sono, non si sa como / sia capitato. / / È passata nella bocca degli anziani / come una goccia / d'acqua argentea / nel fiume fondo del tempo. // È giunta fino a noi / perché la portiamo / ancora più in là, / nel domani dei nostri anni / per tutti quelli che hanno da venire. // Una parola / che io ti dico / che tu mi dici.

                                                 U RUSSIGNÖ
                                                                                Ventemigliusu

.
                                                In scia a çima de l’arcipréssu,
                                                auta ch’a toca ascaixi a lüna,
                                                pe’ chi ti canti, o russignö ?
                                                Forsci pe’ e sciure ch’i vön dorme
                                                e che a nöte de magiu a e cüna
                                                o pe’ arresponde a a tou cumpagna
                                                ch’a tè ciama d’inte l’urignö.
                                                Mì ‘sta nöte me ne stàgu chi,
                                                ascusu derré a ‘sta baràgna,
                                                a aspeità che ti t’avìsi
                                                de cantane üna inscì pe’ mì.

L’USIGNOLO: Sulla cima del cipresso, / alta quasi a toccar la luna, / per chi canti, o usignolo ? / Forse per i fiori che vogliono dormire / e che la notte di maggio (li) culla / o per rispondere alla tua compagna / che ti chiama dall’alaterno1. / Io questa notte resto qui, / nascosto dietro a questo cespuglio, / aspettando che ti ricordi / di cantare una canzone anche per me.

                         U VENTU
                                 Ventemigliusu

.
                      - Perché ancöi
                      sciùscia u ventu
                      cuscì forte ? -
                      - Co’ ti vöi,
                      u ventu, sciusciàndu,
                      u scangia l’aria
                     au mundu.
                     Ghe vö esse,
                     de candu in candu ! -

IL VENTO:  -  Perché oggi / soffia il vento / così forte ? - // - Cosa vuoi, / il vento, soffiando, / cambia l’aria / al mondo. // È necessario, / ogni tanto! -

 

Andrea Capano

        SCIURTÌ, VUXE D’A LENGA MAIRE ANTIGA ...
                                      Ventemigliusu

.
                       Sciurtì, vuxe d’a lenga maire antiga,
                       d’inte ‘sa trüna unde ve ghe subàca
                       u burdelu de l’ouru, de l’aradiu
                       e d’u ràgliu furestu au cö de l’omu.
                       E sciurichéve au su’, cume in scia ciàza
                       u bulegà d’argentu d’a marina
                       candu s’astràca a sciàbega. Ruglié
                       paresche a l’aiga d’i valui ciü ascùsi,
                       ch’a s’asvénta a scciümaira ch’a ne porta
                       l’àrima d’a ferrügura e da pérsa.
                       E de drente ae müraglie d’a çità
                       se spantéghe inte l’òura ancura i béři
                      d’i figliürami, inseme ae vuxe stanche
                      ch’i giàscia ina preghéira, mai parésca
                      au ziru früstu e növu d’a gran röa
                      d’a vita che büvemu â catalàna.

Uscite, voce della lingua madre antica, / da quel sotterraneo dove vi ci sotterra / il rumore dell’oro, della radio e dello scroscio sconosciuto al cuore dell’uomo. / E sparpagliatevi al sole, come sulla spiaggia / il muovere argentato del mare / quando si tira sulla spiaggia la rete. Scrosciate / uguali all’acqua dei rivi più nascosti, / che si avventa al fiume che ci porta / l’anima del timo e della maggiorana. / W da dietro i muri della città / si sciolgano nel venticello ancora i belati / dei bambinoni, insieme alle voci stanche / che biascicano una preghiera, mai uguale / al giro consumato e nuovo della grande ruota / della vita che beviamo a garganella.

                            PE’ SCRIVE D'Ê PUESÌE ...
                                      Ventemigliusu

.
                             Pe’ scrive d’ê puesìe
                          ch’i l’andesse aumancu catru sodi
                          besügnereva sciorte d’inti versi
                          ligai cun rima e tütu,
                          e arrampegase sciù in sce d’ê müraglie
                          de spegliu, spantegandu
                          e parole a l’arrapa,
                          vuxe buse (o büse ?).
                          Ma percose ?
                          Perché i dighe de tü, Andrìa,
                          che ti scrivi int’ina lenga morta
                          (oh cantu ascaixi morta !),
                          che ti sei intrau intu ziru d’i pueti
                          pueti ancöi.

                          Na’, nu’ ghe piteron.
                          U can e a crava
                          i l’aspeita intu stagiu;
                          e nu’ se pö
                         ciantà lì a vecia Çeglia
                         (zùvena Çeglia: l’anà a paresce bona
                         pe’ e pumate,
                         e forsci insci pe’ l’üga ...)
                         pe’ ciumbà inte caiche «antulugìa».

PER SCRIVERE POESIE : Per scrivere poesie / che valessero almeno quattro soldi / bisognerebbe uscire dai versi / legati con rima e tutto, / e arrampicarsi su muri / di specchio, disseminando I le parole a « chi piglia piglia! », / voci acerbe (o stereo?). / Ma a che scopo? / Perché dicano di tè, Andrea, / che scrivi in una lingua morta / (oh quanto quasi morta!), / che sei entrato nel novero dei poeti / poeti attualmente. // No, non abboccherò. / Il cane e la capra / aspettano nella stalla; / e non si può / piantar lì la vecchia Soglia / (giovane Seglia: l’annata sembra buona / per i pomodori, / e forse anche per l’uva...) / per cadere a piombo in qualche antologia.

                                   M’APIAIXEREVA
                                         Ventemigliusu

.
                          M’apiaixereva möire versu avrì,
                          int’ina bufà d’oura, candu i cara
                          e pane d’in scè aurive. Purrereva
                          andà ben inscì utubre, inte l’audù
                          d’a vendegna e d’u mustu, cu’u regretu
                          de nu’ purré atastà d’u vin de l’anu.
                          Nu’ vurrereva mai möire d’avustu,
                          intu mese d’u caudu e d’i tavai,
                          cu’i cai asciamai e l’aiga a tache
                          e cu’u crìu d’a nóitura i’nta nòte.
                          In scangiu de prega pe’ mile cose,
                          noma ‘sa chi ghe ciamu au Scignù-Diu:
                          nu’ steme a lascià möire ‘inte l’avustu.

Mi piacerebbe morire verso aprile, / in uno sbuffo di brezza, quando volano / le infiorescenze degli ulivi. Potrebbe / andare bene anche ottobre, nell’odore / della vendemmia e del mosto, col rimpianto / di non poter assaggiare il vino dell’anno. / Non vorrei mai morire di agosto, / nel mese del caldo e dei tafani, / con i cani ansimanti e l’acqua a gocce / e col grido della civetta nella notte. / Invece di pregare per mille cose, / solo questa chiedo al Signore Iddio: / non lasciatemi morire nell’agosto.

                               INA CA’ INTU BOSCU ...
                                         Ventemigliusu

.
                                     Ìna ca’ ìntu bòscu
                                e paròle d’argéntu ìnta riàna,
                                ìna fòura assunà da in garsùn
                                caciavù-pescavù-lezivù ...
                                E nìvure ? Nìnte.
                                Pe’ ancöi, ma dumàn ?
                                Ma tàixi: u s’assòna,
                                luntàn, ciü luntàn.

Una casa nel bosco/ e parole d’argento nel ruscello,/ una fiaba sognata da un ragazzo/ cacciatore-pescatore-leggitore... // E nuvole ? Niente./ Per oggi, ma domani ?/ Ma taci: sogna,/ lontano, più lontano.

                                  DE ARBURI STENTI ARRENTE AU ÇEMETÉRIU
                                                                                      Ventemigliusu

.
                                             De àrburi stenti arrénte au çemetériu,
                                             e lüxe e sodi e ouri d’e biteghe:
                                             Ventemiglia-pegögliu ch’a cianzüca,
                                             che pe’ agagnàghe a descieréva i morti.
                                             Unde avé subacàu chele müràglie
                                             cu’i veiri inçima e i orti cu’e scigögne ?
                                            E gùssi, e re’, e pařàmiti, e lampàre,
                                            e u ressàgliu de Bértu, i pei descausi
                                            d’i caciavùi de anghile, biéli longhi
                                            tütu u zìru de l’anu, e i ciarrabài,
                                            e magàgli, e serràchi, e dàgli, e müře,
                                            e garròsci, e sgavàudure, e chintagne ?
                                            L’audù de l’öriu, che numà l’anàstu
                                            d’in pueta-paisan, ciùcu intestau
                                            a restà vivu contra tütu u zögu,
                                            u descunùsce ancù frescu de rugliu,
                                            mìra, u ne scùrre fina in fundu au cö:
                                            nu’ s’u secruleréssimu d’indossu
                                            mancu se se fretéssimu cu’a bròssa
                                            e u savùn de Marséglia, àighe d’audù
                                            de ‘ste Françe da rie e parla-ingrese.
                                            L’àrima d’u defiçiu a s’è astacà
                                            in scià nostra ciü antiga, e nu’ gh’é ren
                                            ch’u pösce ciü scciapà i sou caineli.
                                            L’è a foura de l’auriva, ümera e açà,
                                            ch’a se ne rie de mì, de tü, de tüti,
                                            de Ventimiglia ch’a va’ barluciandu
                                             suta l’ùiru d’i sodi, d’i sou ràgli
                                            de paìse d’ê sciure (mai sciurae !),
                                            de àrburi sténti arrénte au çemetériu.

Alberi soffocati vicino al cimitero, / e luci e soldi e ori di negozi: / Ventimiglia-pidocchio che piagnucola, / che per guadagnarci sveglerebbe i morti. I Dove avete sepolto quei muri / con i cocci sopra e gli orti con i pozzi a bilico ? / E gozzi, e reti, e palamiti, e lumi da pesca, I e lo sparviere (sorta di rete) di Berto, i piedi scalzi / dei cacciatori di anguille, stomaco vuoto / tutto l’arco dell’anno, e i carri, / e zappe dentate, e seghe a due manici, / e falci fienaie, e mule, / e bigonce, e trottole, e vicoletti coperti ? / L’odore dell’olio, che solo il fiuto I di un poeta-contadino, ubriaco ostinato / a restar vivo contro tutto il gioco, / riconosce ancora, fresco di spremitura, / ecco, ci insegue fino in fondo al cuore: / non ce lo scrolleremo da addosso / neppure se ci sfregassimo con la spazzola / e il sapone di Marsiglia, profumi / di questa Francia ridicola e anglofona. / L’anima del frantoio si è attaccata / sulla nostra antica, e non c’è nulla / che possa più spezzare i suoi anelli. / È la favola dell’ulivo, tenero e acciaio, / che ride di me, di te, di tutti, / di Ventimiglia che va barcollando / sotto l’otre dei soldi, delle sue grida / di paese dei fiori (quanto malandati !), / ad alberi soffocati vicino al cimitero.

inizio pagina

 

Ottavio Allavena

                                      BELENDA
                                                   Ventemigliusu

.
                      Santa cume ina geixa granda,
                      â lüxe d’u sù, Belenda bela.
                      Dae barme, dae trüne, dae cabane
                      i munta â festa, gente de 'sti ani.
                      Longhi cavegli e done, spantegai,
                      garnìi d’ouri a l’oura da matin
                      e sciure ai figliöi e rame
                      de murta, d’auriva, d’auribaga.
                      D’â sciorta i l’àn çernüu ‘na bima,
                      i omi, de duze lüne e gianca,
                      e i l’arrecampa e i s’arrecampa
                      tüti, a strupe, versu a çima;
                      alechìi cume sciami, stundunai
                      da caicousa, caicün au cu’ survan.
                      Ün ch’u cumanda a l’aiga, â terra,
                      tremendu padrun d’i troi e d’u seren,
                      ün ch’u l’açende u fögu benediu,
                      arrente â pria duv’u gh’é assetau.
                      In cursu forsci, o u Diu: Belen !
                      E sciame i cöixe a crava gianca,
                      i fan festa, e gente, cu’u sou Diu.
                      In Diu ch’u parla e u mustra chelu
                      che triga au mundu, bon e marriu,
                      ch’u l’apaixa tütu, omi e couse !
                      Forsci ina foura ch’a paresce vera,
                      forsci Belen u l’à scangiau bandia;
                      ma u gh’a lasciau caicousa, cun a pria,
                      che l’àrima a gatiglia, cume
                      l’aria ch’a bugia e çime ai pin !

Belenda : Santa come una cattedrale, / alla luce del sole, Belenda bella. / Dalle caverne, dagli abituri, dalle capanne, / vi salivano in festa, le antiche genti. / Lunghi capelli le donne, sparsi, / adorni di monili alla brezza del mattino / e fiori ai bambini e rami / di mirto, d’ulivo, d’alloro./ In mezzo al gregge, han scelto una capretta, / gli uomini, di dodici lune e bianca, / e la spingono e si spingono / tutti, a gruppi, verso la cima; / adescati come sciami, mossi / da qualche cosa, / da qualcuno che sta in alto. / Uno che comanda all’acqua, alla terra, / tremendo padrone dei tuoni e del sereno, / uno che accende il fuoco sacro, / accanto al sasso dove sta seduto. / Un mago forse, o un Dio: Belen ! / Le fiamme cuociono la capra bianca, / fanno festa, le genti, col loro Dio./ Un Dio che parla e insegna quello / che gravita al mondo di buono e di cattivo, / che armonizza tutto, uomini e cose ! / Forse una favola che sembra vera, / forse Belen ha cambiato luogo; / ma ha lasciato qualcosa, assieme a quel sasso, / che solletica l’anima, come / l’aria che muove le cime ai pini!

                                 PAISI DE PRIE
                                                  Ventemigliusu

.
                                Paisi de prie,
                                rapi de cae burrie
                                d’int’a roca,
                                porteghi e carrugi, giairui
                                de astreghi, che munta,
                                lüstrai dai ciapui
                                e da scarpe cu’i ciodi.
                                Sciorte de figliöi
                                asbigli cume belure,
                                done cume lelure
                                arrente
                                ae sou couse, ae sou gente.
                                Omi che nasce
                                amörai in sce l’àvregu,
                                aspressu pe’ 'ste fasce
                                e 'ste cae cu’a curmegna
                                de ruve.
                                Paisi de pria, ma duve
                                â seira i zuveni i caregna,
                                int’a sciumbria
                                d’in recantu
                                e l’aria d’a marina
                                a gatiglia a dona d’u veixin.
                                Gente e baussi
                                che int’e ure
                                d’a matin
                                u sù u l’imbrüca
                                cume massi de sciure !
 


Paesi di pietre /grappoli di case germogliate / dalla roccia / portici e vicoli, sassi / di lastricati che salgono / Lucidati dai ferri dei muli / e da scarpe con i chiodi. / Frotte di bambini / vispi come donnole / donne come edere / accanto / alle loro cose, alla loro gente. / Uomini che nascono / arrotati sulla pietra / appositamente per queste "fasce" / e queste case con la capriata / di quercia. / Paesi di pietra, ma dove / a sera i giovani amoreggiano / nell’ombra / di un angolino nascosto / e l’aria del mare / solletica la donna del vicino. / Gente e sassi / che nelle ore / del mattino / il sole avvolge / come mazzi di fiori.

inizio pagina

 

Rita Zanolla
inizio pagina

                                        NEVA
                                      Scarvencu
.
                          
I arburi d’a valeira i cega e rame,
                    i relouri i se cröve cian cianin
                    suta in celu ch’u perde u sou curù
                    e u se sbrügaglia int’ina purve gianca;
.
                    Ina fiřa de ventu, pöi, a destaca
                    inte l’aria ina nivuřa de neva ...
                    a l’ince i teiti, e crote, i balarin.
                    Ina spipuřa a sgavàudura int’a ciassa.
.
                    Gh’è in repousu, ina paixe, int’u paise
                    che nu’ se sente a ciü lengeira vuxe.
                    Sulu logni, derrè a neva sbröglia,
                    repìca e ure d’in çima au campanin.
.
NEVE - Gli alberi del dirupo chinano i rami, / gli oleandri si coprono lentamente / sotto un cielo che perde il suo colore / e si sbriciola in una polvere bianca. / Un alito di vento, poi solleva / nell’aria una nuvola di neve ... / riempie i tetti, le terrazze, i ballatoi. / Una pispola trottola* sulla piazza. / C’è un riposo, una pace, nel paese / che non si sente la voce più sottile. I Solo lontano, dietro la neve soffice, / ribattono le ore dall’alto del campanile.
        (*) sgavàudura: trottola. Sostantivo usato in senso figurato.

                               ÇEMENTERIU DE VIGNA
                                                Scarvencu
.
                          Passu int'e fasce ascaixi perse
                          cume int'in çementeriu sensa sciure.
                          Traglie de viu ch'i sciorte d'int'e sbùire:
                          antighe foure suteràe dau tempu.
                          E nisciün me conta ciü
                          l'audù de l'üa maüra int'i fiřagni,
                          ina taca d'aigaglia int'i sciarmenti,
                          e purve de surfanu insc'i lerfi.
                          Süù int'a camixa e int'i garosci.
                          Int'a fascia survana gh'è in casùn:
                          prie pe' e müraglie derrucae
                          e in teitu (catru cupi mezi ruti)
                          e in cupu ch'u se versa int'in pussetu.
                          E lì, int'e l'aiga marcia, marciu anch'elu,
                          loche resta d'in scaìrö carau a buve,
                          ina sciorba, ina rama de pin, de föglie morte
                          int'u mei cementeriu sensa sciure
                          sensa lümin
                          sensa ciantu.
                          Çementeriu de vigna int'i ruvei.
                          E muntu e caru 'ste fasce ingerbìe
                          giasciandu i mei regordi cume pan,
                          spegliandume drente ae mei raixe,
                          çercandu face amighe int'i maixei.
                          Ma int'u mei cementeriu sensa sciure,
                          urtimu ren, sulu ina sgùrbia au sù.

CIMITERO DI VIGNA - Passo nelle campagne terrazzate quasi incolte / come attraverso un cimitero senza fiori. / Tralci di vite che escono dalle frane dei muretti: / antiche favole sepolte dal tempo. / E nessuno mi racconta più / l'odore dell'uva matura nei filari, / una goccia di rugiada sui pampini da asportare, / e polvere di zolfo sulle labbra. / Sudore nella camicia e nelle bigonce. / Nella terrazza superiore c'è una casupola: / pietre per i muri cadenti / e un tetto (pochi coppi semidistrutti) / e un coppo che sgocciola in un pozzetto. / E lì, nell'acqua marcia, marcio anch'esso, / ciò che rimane di uno scoiattolo sceso a bere, / una sorba, un ramo di pino, alcune foglie morte / nel mio cimitero senza fiori e senza lumini / senza pianto. / Cimitero di vigna tra i rovi. / E vado su e giù per queste campagne inselvatichite / masticando i miei ricordi come pane, / specchiandomi dentro le mie radici, / cercando volti conosciuti nei muretti a secco. / Ma nel mio cimitero senza fiori, / ultima inezia, solamente una lucertola al sole.

Dae fasce, se sentiva
u picu d’u magagliu,
caiche sparu de caciavui.
Se aciütava e aurive,
pensandu a chi l’avìa ciantae.
Süù e ciacrin.
Nui figliöi
assubacavimu
int’e aire
u nostru rie.
 

                             MATIN d’I MORTI
.
Inte l’aria
i ürtimi ciochi d’ê campane.
Pe’ i stradui insce e cole,
derrè au passu stirassau
d’e müře cun l’ingrasciu,
andava i omi,
inte l’audù
d’i burei e de l’ùbagu.
Pöi vegniva e done,
cu’ e mandrigliae
d’u pan int’u cavagnu.

MATTINO de I MORTI - Nell’aria / gli ultimi rintocchi delle campane. / Per le stradicciole sulle colline, / dietro il passo faticoso / delle mule con l’ingrasso, / andavano gli uomini, / nell’odore / dei funghi e del terreno bacìo. / Poi venivano le donne, / con i fagotti / del cibo nel cestino. / Dalle campagne, si sentiva / l’urto del bidente, / qualche sparo di cacciatori. / Si concimavano gli ulivi, / pensando a chi li aveva piantati. / Sudore e pena. / Noi bambini / infossavamo / nelle àie* / la nostra gioia.
                (*) piccoli spazi degli uliveti, spianati e puliti per la raccolta manuale delle olive.

 

inizio pagina
Pierina Giauna

                                             VIXIUN
                                                        Ventemigliusu

.
                                  Zira ina nivura gianca
                                  surva a scciùmaira ...
                                  In sce a giaira
                                  e bùgaréire i sciarata.
                                  I sun arrivae de bonura
                                  cu’a corba inscia testa
                                  e a mandriglià suta au brassu.
                                  Ciatesandu intra ele
                                  e bügaréire inzenugliae
                                  i lava int’a scciümaira:
                                 da ina man u savun
                                 da l’autra u batùresu,
                                 i l’insavuna, i freta
                                 e i sbate a bügà;
                                 l’aiga ciaira e zerà
                                 a scurre barbutandu
                                 e a currente pe’ scherniu
                                 a ghe porta via luntan
                                 a giancheria ch’i descioura
                                 intantu ch’i a sgassa.
                                 In sce a giaira pöi
                                 e bügaréire i stende
                                drapi e lensöi
                                che puntelai cu’e prie
                                i se stira
                                e i se sciüga au sù.

VISIONE: Gira una nuvula bianca / sopra la Roia ... / Sulla ghiaia / le lavandaie schiamazzano. / Sono giunte di buonora / con la cesta sulla testa / ed il fagotto sotto il braccio. / Mormorando tra di loro / le lavandaie inginocchiate / lavano nella Roia: / da una mano il sapone / dall’altra il battitoio, / insaponano, strofinano / e sbattono il bucato; / l’acqua chiara e gelida / scorre borbottando / e la corrente per burla / gli porta via lontano / la biancheria che sciorinano / intanto che la sciacquano. / Sulla ghiaia poi / le lavandaie stendono / biancheria e lenzuola / che bloccati con le pietre / stanno stirandosi / asciugandosi al sole.

                                 SCIENSA
                                           Ventemigliusu

.
                               Ciairu, scüru.
                              Muntagne lüminuse,
                              surchi, valate
                              strade e camin.
.
                                         
Tütu bala,
                               tütu zira,
                               lampeza.
.
                                         
In paisagiu
                              d’a Lüna
                              cuřù d’arena,
                              bèlu da ve’.
.
                                         
E a l’è numà
                              in’ecugrafia
                              â spala drita !

Scienza : Chiaro, scuro. / Montagne luminose, / solchi, valli / strade e viottoli. // Tutto balla, / tutto gira, / lampeggia. // Un paesaggio / della Luna / color sabbia, / bello da vedere. // Ed è solo / un’ecografia / alla spalla destra !

                         CUME MARIUNETE
                                            Ventemigliusu

.
                            Sciumbrie ramenghe
                            bagnae d’aigaglia
                            i bala inta negia,
                            ingögliae d’â nöte.
.
                                    
Cume mariunete,
                            tegninduse pe’ man,
                            i se scurata cu’u giurnu
                            inseme ae parpagliöre.
.
                                    
I nu’ u san
                           che l’é za duman !

Come marionette - Ombre raminghe / bagnate di rugiada / ballano nella nebbia, / avvolte dalla notte. // Come marionette / tenendosi per mano, / si rincorrono col giorno / assieme alle farfalle. // Non lo sanno / che è già domani !

 

inizio pagina
Elide Garzo

     L'ultima strofa di FÖGURÁ è stata riportata, con lettere metalliche allineate, lungo la ringhiera di protezione del marciapiede, a levante della strada provinciale che da Camporosso porta al Camposanto di San Peiru.

                             FÖGURÀ

                                      Campurussin
.
            
Da tempu e gente i l’àn cantau l’amù
          pe’ a terra che da cüna a n’à serviu,
          là, duve tüti avemu u nostru niu,
          ina stissa de cö u l’arresta au sciü.
.
           
Chi parla de muntagne silenziuse,
         de valae fresche d’umbra e de pastüra,
         de marine tranchile, de cianüra,
         chi de grosse çitae indüstriuse.
.
         Tüti i ne dixe ben d’u sou paise:
         e ciasse, e geixe, u vin, e garsunete,
         i munümenti, i artisti e biteghete
         au cö de l’omu i àn messu e raixe.
.
          
Duve avemu sufertu e vusciüu ben,
        cun l’anima d’inturnu se gardemu,
         l’è tütu nostru chelu che veghemu,
        de megliu, propiu, nu’ ghe pö esse ren.
.
        Òn girau u mundu, on vistu nasce u sù
        e carà a nöte scüra, eira lagiü;
        ma u ciü belu recantu ch’òn trövau
        l’è u mei paise, l’è duve sun nau.

FOCOLARE: Da sempre la gente ha cantato l’amore / per la terra che da culla ci ha servito, / là dove tutti abbiamo il nostro nido / un po’ di sentimento rimane a galla. // Chi parla di montagne silenziose, / di vallate fresche d’ombra, di pastorizia, / di mari tranquilli, di pianura, / chi di grosse città industriose.// Tutti parlano bene del proprio paese: / le piazze, le chiese, il vino, le fanciulle, / i monumenti, gli artisti, le piccole botteghe / al cuore dell’uomo hanno messo radici. // Dove abbiamo sofferto ed amato / con l’animo d’attorno ci guardiamo / è tutto nostro ciò che vediamo, / di meglio proprio non può esserci niente. // Ho girato il mondo, ho visto spuntare il sole / e scendere la notte scura, ero laggiù. / Ma l’angolo più bello che ho trovato / è il mio paese, è dove sono nato.

In giurnu ghe vögliu giogà,
cünařa, tegnira in po’ in brassu;
in terra a m’è presta scapà;
de tochi n’on ramassau in fasciu.
Cun chele mie mae de pecina
ben pocu a purrava dürà:
cuscì delicà, cuscì fina ...
ma de purçelana a l’è fa’ !
A vita a l’è cume a büatta
che sogni e speranse a regala,
pöi candu ti e çerchi i s’aciata
lascéndute a buca in po’ amara ...
LA BAMBOLA: Era una bambola rosa / qualcuno me l’aveva regalata, / piccola ma tanto graziosa / e non me la lasciavano toccare. // Ne avevo delle altre, ma quella / a me piaceva di più / antica, preziosa, severa, / diversa da quelle di oggi. // Due denti mostrava nel sorriso, / il viso di pesco fiorito / di nastri e di veli vestita, / le braccia muoveva su e giù. // Un vero bambino sembrava / seduta sul tavolo del salotto, / le gambe e le ginocchia piegava / io intanto le davo un biscotto. // Un giorno ci voglio giocare, / cullarla, tenerla un po’ in braccio, / in terra mi è presto caduta / di cocci ne ho raccolto un fascio. // Con quelle mie mani piccoline / ben poco poteva durare / così delicata, così fine... / ma di porcellana era fatta ! // La vita è come la bambola / che sogni e speranze regala / poi quando li cerchi si nascondono, / lasciandoti la bocca un po’ amara.

                                           A BÜATTA
                                                            Campurussin
.
A l’eira ina bambula rösa,
caicün me l’avia regalà,
pecina, ma tantu graziusa
e i nu’ m’a lasciava toccà.
N’aviva de autre, ma chela
a mì a me piaxava de ciü;
antiga, preziusa, severa,
diversa da chele d’avù.
Dui denti a mustrava intu rie,
a facia de persegu in sciü,
de nastri e de veli vestia,
i brassi a l’aissava sciü e giü.
In veru figliö a paresciava
setà sciù taurin d’u salotu,
e gambe e i zenugli a cegava,
mì intantu ghe dava in bescötu.

 

inizio pagina
Mario Saredi

                       NATÜRA
                               Campurussin
.
                
Natüra,
            ti sèi a ciü forte ...
            nisciün te pö agagnà ...
            ti ài tropi amighi.
            U su, u vèntu,
            l’audù d’ê sciùre,
            u tébeu su d’a «prima»
            e u svöratà d’ê rùndure,
            i giöga pe’ tü.
           A càuda estàe despöglià,
           e u ricu autùnu
           ch’u fa’ scangià curù àe föglie,
           i fan ribota dopu u gran
           cun de rugli de mustu dusse ..
.
              
Natüra,
           ti sèi a ciü forte.
           Chi l’è che tègne aciatài
           i burdèli de l’invernu geràu ?
           L’è a cüverta de néve
           çita, çita e delicà.
           I corpi d’î marùsi
           contra i scögli,
           sechenù a nègia ch’a l’ascunde
           tüti e tüti,
           i fùrmini chi t’inurbisce,
           u tròn burdelùsu
           e u ciöve,
           i sun tòu surdàti.
           Ti sèi a ciü forte, natüra ...
           ti sèi a ciü forte ...

NATURA : Natura, / sei tu la più forte ... / nessuno ti può vincere... / hai troppi alleati. / Il sole, il vento, / il profumo dei fiori, / il tepore della primavera / ed il volo delle rondini, / giocano per tè. / L’accaldata estate priva d’abiti, / il ricco autunno / che ingiallisce le foglie, / brindano per tè dopo le messi / con cascate di dolce mosto ... // Natura... / sei tu la più forte. / Chi tiene ovattati / i rumori del gelido inverno ? / È la coltre di neve / soffice e silenziosa. / L’accanirsi delle onde / contro la scogliera, / oppure la nebbia che cela / tutto e tutti, / i fulmini che ti accecano, / i tuoni rumorosi / e la pioggia, / sono tuoi soldati. Sei la più forte, natura ... / sei la più forte ...

                           GEVA
                               Campurussin
.
              Geva,
              avanti u gran ti ghe sèi tu,
              ti sèi u barcùn de tuta a tèra.
              Geva,
              da tü a scangia aria,
              da tü a piglia u su.
              Geva,
              chi tè isse cun u magagliu,
              chi tè isse cun l’aràu,
              ti vèi a lüxe dopu in’anu
              e ti tè indroevi cande cioeve.
              Geva,
              tü ti sèi u crövilèitu
              pe' lo che amu semenàu,
              duve tè se ve'
              caicùn travaglia ancù.
              Geva,
              ti tè litéghi cun u gèrbu
              e ti tè scampi chi tè gire.
              Geva,
              tü ti stregni tüte e sbàrbure
             de e semènse chi sun nàe
              e se ciöve o cara a néve
              tü ti a tègni pe l’estàe.

ZOLLA : Zolla, / prima del grano ci sei tu, / tu sei la finestra di tutta la terra. / Zolla, / da tè prende aria, / da tè prende sole. / Zolla, I che ti alzino col bidente, / che ti alvino con l’aratro, / vedi la luce dopo un anno / e ti apri quando piove. / Zolla, / tu sei u copriletto / di ciò che abbiamo seminato, / dove ti si vede / qualcuno lavora ancora. / Zolla, / ti bisticci con il gerbido / e ti rallegri se ti voltano. / Zolla, / tu stringi tutte le barbatelle / delle semenze che son nate / e se piove o vien giù la neve / tu la tieni per l’estate.

                          A RAMÀ
                                  Campurussin
.
              Tantu sciütu ... secu ...
              mai ina nivura ...
              sèmpre vèntu ...
              A campagna a ciàgne
              e lo’ che àmu semenàu ... möire.
.
              Nu' va’ rèn pregà tüti i santi ...
              Nu’ ciöve.
              Pöi, ina matìn,
              nu’ vèn mai dì ...
              e scì che l’ura a l’è già passà.
             Sciurtimu föra e veghemu tütu nivuru.
             «Oh Segnù !
             Ch’a scie a vouta bona ?».
              Tüt’assème, in tròn ...
              pöi ina taca ... tante tache ...
              ina ramà !!!
.
                  
E alura aissa a fàcia
              versu e nivure curù d’u ciùmbu,
              e in tu méntre che me bagnu tütu,
              sèntu munta sciü d’â tèrra
             e respiru cun piaixé ...
             Nu’ gh’è àiga d’audù ciü bona
            de lo’ che sèntu.
             A l’è ina ramà d’àiga
             bona pe’ mi ...
             pe’ tü ...
             pe’ a campagna ...
             pe’ tüti.

LO SCROSCIO : Tanto asciutto ... secco ... / mai una nuvola ... / sempre vento ... / La campagna piange / e ciò che abbiamo seminato ... muore. / Non serve a nulla pregare tutti i santi ... / non piove. // Poi, un mattino, / non viene mai giorno ... / eppure l’ora e già passata. / Usciamo fuori, vediamo nuvolo. / «Dio mio ! / sarà la volta buona ?». / Ad un tratto, un tuono ... / poi una goccia ... tante gocce ... / uno scroscio !!! // E allora alzo il viso / verso le nubi color di piombo, / e nel mentre che mi bagno tutto, / sento salire dalla terra / e respiro con piacere ... / Non v’è profumo migliore / di ciò che sento. // È uno scroscio di pioggia / buona per me ... / per tè ... / per la campagna ... / per tutti.

Pagina d'autore
  vimeo
Video dell'autore

 

      CARATERE LIGÜRE
                                                                                      Valecrösin                               Luigin BIAMONTI

      U Creatù, ina vota ch’u l’àva imparau maisciben a impastà l’omu inte l’Eden, u s’è messu a zirà pe’ u mundu, cun l’intenziun de méte sciü e diferense de caràtere, inte varie regiun d’u pianeta.
      Maniman, u l’impastava de bèli omi, cu’a tèrra d’u postu, cuscì da fàghe piglià l’imprunta d’i pàisi, duve ‘sti omi i l’avereva duvüu pöi vìvighe.
      Caicun u gh’arriesciva in po’ ciü autu, caicun’autru in po’ ciü pecin; caicun strigliu e autri in po’ ciü in purpa, ma i s’adatàva maisciben au territoriu, vistu che l’Artista u l’u saveva cos’u se fàva.
      Infin, u lè vegnüu in Ligüria, e u s’è daitu da fa’ pe’ creà u prutotipu d’u Ligüre, impastanduřu cun u sgrùtu de üna d’ê nostre valàde.
      U gh’è arriescìu maisciben: autu giüstu, rubüstu cum’u l’andava; cu’i lineamenti in po’ marcai ma simpatici; e mae larghe e za’ cine de càli, e cu’a pele za’ cöta dau su’.
      Sudisfau, u l’à decisu de sciusciàghe inscìa facia, cum’u fàva Elu, pe’ daghe a vita, ... ma u sou sciàu u nu’ l’àva ancu’ avüu u tempu de fa’ efétu, che u Ligüre, belu ch’u fusse acurregau, u gh’à criàu cun aria adanà: «Co’ ti ghe fai inscia mia tèrra ?!»

    A CARÉGA D’U PIGNURIN
                                                                               Ventemigliusu                                   Carlin BRUZZONE

     Inte ‘sti ani, candu s’andava a fàsse fa’ a barba o i cavégli dau Pignurin, nu’ se fàva granché caixu a tualeta. D’ustae, magàra se gh’andava cu’e braghe cürte e màneghe arrevertegae.
     In sabu d’avustu, insc’u primu dopusdernà, l’è capitau che Bacì, ch’u l’eira za’ in po’ avanti inti ani, u l’à lasciau a ciaza d’u Valun, cuscì cum’u l’eira messu pe’ sarzì ina sciàbega, e u l’è andaitu pe’ fasse fa’ a barba, che l’induman u l’eira de festa.
     U Pignurin u l’u fa’ assetà insc’ina caréga ciavarina, mancu gairi növa, duve caiche sgurrìn in po’ ciü mòlu e caicun ch’u nu’ gh’eira pe’ ninte, i lasciàva parésce d’i sgarbi ciütostu averti e ariezài.
     U ghe mete davanti u sou belu tuvagliö, che u gh’arriva fina ae zenuglie e u cumensa a insavunařu, intantu che Bacì, pigliau da l’abile massagiu d’u penélu e da l’ura bugliènte, u se preparava pe’ fasse in pelücùn.
     Bacì u l’è veramente resciouru, inte tüta a sou persuna, fina inte parte che, daita l’età e a cunsistensa d’a pele, i l’avereva pusciüu sciortìssene dae braghe cürte, e magàra inandiàsse pe’ i sgarbi d’i sgurrin, fina a balutà suta u tuvagliö alargau, sensa che u Pignurin u purésse acòrsisene.
     Fenìu d’insavunà, elu u piglia u rasù, e dopu aveghe daitu catru energiche passàe insci’u cöiru, u se prepara a rasà, pessigandu u nasu de ‘Bacì cun a man lèrca, pe’ métiřu a tiru de rasù e tegniřu fermu, vistu u sou relasciu uramai acumpìu.
     Propiu inte chelu mumentu Bacì u fa’ in ressàutu pocu racumandabile e u s’adescìa, fandu contu de ninte. Dopo caiche passà de rasù, in’autru ressàutu u mete in crisi u Pignurin, che u sentiva ciàira tüta a respunsabilità, pe’ u periculu de purè rasccegà caiche féta insc’a facia de Bacì, s’u l’avésse faitu ancu’ caiche ressautu.
     Alura, schersandu, u ghe racumanda a Bacì de fàssene carà caicün de menu de cheli gianchi béli freschi ch’i versava d’à Basseta, de fronte; intantu ch’u cuntügna a passaghe u rasù, tegnènduřu in po’ ciü strentu de pe’ u nasu.
     Dopu caiche autru ressàutu, ciü cuntrulàu, e caiche autra racumandassiun, fenìa a barba, u Pignurin u libera u sou cřiente dau tuvagliö, e Bacì cun caiche sforsu u s’aissa in pei, pagandu e giastemandu «Pe’ a proscima vota, o che ti scangi a caréga, o che ti mandi via u gatu. Va’ ben !»

                   A PENITÈNSA
                                                                                                                    Campurussin                             Mario SAREDI d’ê Funtane

    ‘Sti ani, ai primi d’avustu, inte tüte e famiglie nu’ se fàva àutru che parlà d’u giurnu çinche, ch’u l’èira u giurnu d’a Madona d’a Néve, ch’a se festava in Ciàixe.
    I se metàva d’acòrdiu due o tre famiglie pe’ purtà da mangià e da beve, cuscì da passa ina giurnà tüti insème, in campagna. Chi purtava u cunigliu, chi i övi düri, sciùre céne, turtèlu de süca, pisciadèla, pumate pe’ u cundiùn e ina ramà de fiaschi de vìn d’ê Funtane o d’î Brùneti.
    Ina sèira, inte l’ustarìa de Nucetu de Bacè, i se ghe sun atruvài Manuè u cardelìn, Lurensìn de Cassögna, Bacì Pistùn, Angeřìn ditu u mèigu e Bastianìn d’ê campagnàte, cun caiche gotu de vìn inta pèle, tantu che andava a chi ne cuntàva de ciü grosse.
    Angeřìn u cuntàva de Marieta de Gantìn, pe’ loche u l’avìva sentìu di’ che au giurnu d’a Madona a seria andà in Ciàixe descàussa pe’ in vutu ch’a l’avìa fàu. Lurensìn de Cassögna u s’è messu a di’:
- «Tü, ti ài pocu da piglià in giru i àutri; ti duverìsci andàghe aiscì tü descàussu, ma caminèndu insci ruvèi, pe’ purgà tütu lòche ti fai passà a chela povera dona de ta’ mugliè candu ti t’arrecàmpi a ca’ ciùcu !».
    A sente cuscì, Angeřìn u s’è sentìu ufésu, pe’ lòche se elu u l’èira ün de cheli chi menava in po’ e màe, i àutri i nu’ l’avìa rèn da di’, pe lòche i nu’ l’èira farina da fa’ ostie mancu eli.
    Rièndu e schersèndu, i l’àn decisu aiscì eli de fa’ ina penitènsa. Besögnàva çercà de fa’ ina penitènsa nu’ tropu crüa, u dixe Angeřìn e de nu’ fasse rie derrè dàe gènte.
    L’è alùra che Bacì Pistùn u l’à cunsegliàu de andà da Campurussu fina in Ciàixe metènduse ina manà de ceixi sechi inti scarpùi. E pe’ chela sèira, tütu d’acòrdiu, i se ne sùn andai, ciacün a ca’ sua, a dorme.
    Au matìn d’u giurnu çinche, de bunùra, i se sùn atruvài tüti in Ciassa Növa cun cavàgni e mandrigliàe céne de mangià e fiaschi de vìn. I se sùn inandiai pe’ u camìn de Ciàixe caminèndu in po’ tüti garùmbi pe’ via d’i ceixi ch’i l’avìa inte scarpe.
Manuè, Bacì, Lurensìn e Bastianìn, dopu in po’ de muntà, i caminàva in po’ storti ma i nu’ se lùmentàva ciü, pe’ contra, Angeřìn, ch’u l’èira ciü de çèntu chilòi, u cumensàva a stòrsise dàu duřù.
    I nosci amighi i ghe fàva curàgiu cun u fiascu, dighèndughe de nu’ fa’ ciü de lèndie, tantu ciü che, nu’ purrèndu caminà tropu spedìu, i sèira fai aciapà dàe gènte ch’i cumensàva a in’andiàsse vèrsu Ciàixe.
    Bacì u l’avìva a müra càrrega de tüte e pruvìste e, atachèndusseghe â cua, u se fava tirà, caminèndu ciü spedìu e fèndu menu fatìga.
    Tüt’assème Angeřìn u s’è messu a crià che elu ciütòstu u se gh’andava descàussu cume Marieta de Gantìn e giàstemèndu, u l’avìva decisu de levasse i scarpùi pe lòche i ceixi, ancu’ bèli rùndi, i ghe fàva sanghenà i pèi.
    Alùra u rèstu d’a cumpagnìa, cugliunènduřu pe’ lòche u nu’ savìva supurtà u duřù, e incurpànduřu ch’u nu’ l’èira bon, elu sulu, a mantègne a prumessa, i sùn arescìi a fàřu resìste.
    Veixìn a ina capeléta d’a Madona i nosci amighi i cunsulàva Angeřìn dièndughe che tüti inseme i sòi pecài u l’avìva imprumessu de pürgàři cun i ceixi inte scarpe e u duvàva purtàři fina d’â gèixa.
    Intu méntre ch’i s’arrepousàva, tüta l’àutra gènte a ghe passava davanti e a dava da ménte a ‘si çinche che, pe’ tantu ch’i l’avesse fàu d’aciatùn pe’ nu’ fasse acòrge ch’i fàva ina penitènsa, a vuixe a s’èira spantegà aiscì pe’ via de tüte e lèndie che avìva fàu Angeřìn, tantu che s’èira fàu ina cùa de gènte chi l’aspèitàva de ve’ chi l’èira u primu a cède.
    Amancàva pocu a mèggiudì, candu i nosci amighi i sùn arrivài d’â gèixa, e Angeřìn u s’è alairàu in tèrra tütu süàu, dighèndu:
- «Poveri mèi pèi, nu’ ne pösciu ciü !».
    Bacì, Lurensìn, Manuè e Bastianìn i nu’ ghe l’àn ciü fa’ a sta’ sènsa rie, veghèndu che d’inti scarpùi de Angeřìn sciurtiva i ceixi ancù bèli rundi. L’è alura che i nosci amighi i se sun levài i scarpùi e i l’an tirau föra i pèi tüti cèi de pasteta.
    Besögna di’ che èli i ceixi i se ghe l’avìva messi inti scarpùi, ma prima i l’avìa fai buglie ! Candu Angeřìn u s’è acortu de èsse stàu pigliàu in giru a ‘sa manèira, tütu lòche gh’è acapitàu àe mae u ghe l’à tiràu derrè, e tüta a gènte a se spetassàva dàu rie.

"Vurrereva che vegnisse in terremotu
e che a terra a se scciupésse de chi fina a Nissa.
Che ciüvesse turpedini d’infiřata,
e palanchin de punta.
Che carésse cinguři de carrarmau,
spurteli de cundüti
e röe de muřin sensa sgarbu.
E perché sensa sgarbu ?
Perché se i l’avesse u sgarbu
i pecin i se sarveréva.
E pöi ? ... E pöi, maui ruventi e bàrre de giàssa.
E pöi ? ... E pöi, ...... che se gastésse u tempu".

     L'ANATEMA DE TESSITÙ
                                                                                                  Ventemigliusu                        Luigin  e   Andrea MACCARIO - 1989

        Intu Café Imperiale, a lau d’u Mercau d’e Sciure, versu marina, gh’eira de cuntùgnu cin de gente. Â matin prestu, Paulu de Melì, u padrun, u serviva ai grussisti de früta e verdüra, cu’i acatavùi; i meiximi che da öt’ure in avanti i diventava “casane” e i vendeva chelu ch’i l’axéva acatau adànçi.
       Da mezegiurnu in pöi, u mercau u s’imbutiva de corbe de sciùre e u Café u s’inciva de sciurìsti, sciurài e paisai ch’i portava e sciùre a vende. In veru ciaravügliu de gente, ch’i andava e i vegniva; remarcàu dau burbutà de cheli che, stacai â müraglia de fundu, i zögàva â belota. A belota a l’è zögu ch’u nu’ prevede silensiu e reflesciun, cuscì ... v’arracumàndu !
        I belutisti a l’Imperiale i gh’andava inscì de seira dopu çena, i l’eira pe’ u ciü artigiai e cumercianti, ma gh’andava inscì caiche prufessiunista; magara candu a Parigina a l’eira trigà da tropi nasi storti.
        Da Paulu, se gh’atruvava ben l’avucatu Mariu Tessitù, ch’u nu’ l’ava inta testa d’ê muscure versu a cundissiùn suciale, e lì u se ghe desmuràva maiscibén. U viveva a belota intensamente, ascaixi cume in’arte, cuscì, candu u cumpagnu u sbagliava, ma surtù candu i perdeva, pe’ furtüna de rairu, u se meteva a ragliàghe de tütu, ma cun garibu.
       Percose, l’avucatu, u l’axéva scì a fòrsa e l’abrìvu d’i veci omi de rassa, ma inscì u sensu de l’irunia e d’a batüa.
       Lurensin Acquarun e Bacicin Lüpi i conta cume ina seira, che Mariu, u l’aixeva vistu u cumpagnu sbaglià ina carta, te gh’eira vegnüu zü, ... ‘ste a sentì, ... ‘stu anatema:















Gh’eira stau da rie pe’ ina bona giurnà e ancù ancöi, cheli de l’Imperiale i s’e l’arregòrda cume ina vera e propia puesia.

                 A  PENDUŘA
                                                                                                                           de Giovanni Girardi  - 
LA VOCE INTEMELIA
.
     Bacì de Laite u stava propiu au nostru cunfin cui Françesi; se pö di’ che i sciti i se tucava cu’i gùmei. Mancu a diřu u l’èira in Viale: de cheli tempi là de Viali ghe n’éira dapertütu in po’.
    Bacì u l’aveva ina gran bela vigna a Piematùn: inte fasce mezane ina trentena d’arburi d’aurive; ciü in bassu ghe fàva d’ê articioche grosse cume còuri, però tènere cume u bürru; e sou gagline e l’àva de cosce da fa’ vegnì l’invidia ae balerine d’u Casinò; ma a cosa ciü straurdinaria u l’èira u fìgu, lasciü  inscia  çima:  ina nìvuřa verda,  cuscì  granda  che  i marinai i s’afermava  inta marina  pe’ miràřu  e  di’,  tüte e vote: «Ma che bèlu ‘stu fìgu ! Chissà de chi u l’è ?»
     Za ! u l’èira de Baci de Laite: e chi purrereva avéne in’autru meiximu a ‘stu lì ? In bèlu giurnu Bacì u cara a Ventemiglia; u descarréga e verdüre e a früta; e belu cuntentu. u se mete d’i bèli sodi inta staca. Alura, u va da Edemundu Biamunti, u relörià; u tira föra da in sachétu ina culana d’ouru: «Sciù Biamunti, ch’u me scüse, ma ... mì vurrereva savè se cu’ ‘sta culana chi ‘se ghe ne pö taglià due; savé, gh’òn due garsunete, Tunieta e Segundina; ‘sta Prima, a San Giuani, i faràn a cumeniun; se a culana gh’a dagu a üna e a l’autra nu’, chi l’è che e sente ?
     E su’ maire ?! ... Dunca, de üna besögnereva faghene sciorte due ... » Biamunti u se mete a culana inscia man larga, esperta: u a fa’ balà in po’, pöi, cui lerfi in po’ storti, u ghe dixe: «Cume òuru,  u l’è de chelu bon,  d’ina vota,  e nu’ cume avura,  che ne zira tantu  d’òuru  de Nissa, ch’u nu’ va’ mancu ina stissa ... Però, cume lunghessa nu’ ghe semu, nu’ pösciu faghene sciorte due ... Me dié che e garsune e sun pecine e i l’àn u colu d’in pulin ? Aspeité in pa’ d’ani e u viré inscì vui che e garsune e cresce tütu d’in corpu; cui figliöi besögna pensà sempre au dumàn e au dopuduman !».
    «E cuscì, nu’ gh’è propiu ninte da fa’ ?» «M’adespiaixe, ma due culane i nu’ ghe ven, na; ... però, ecu, però ... giréve in po’ darre, Bacì: miré in po’ ‘sta bela fiřa de pènduře che gh’è lì: diéme vui se chela ch’a l’è intu mesu a nu’ l’è ina belessa ! Ve vegu incantau vui inscì. Eben: mì me tegnu a culana e vui ve carreghé insciu càrru a pènduřa, ‘sta lì de mezu, che a l’è a ciü bela de tüte ... V’i fegürè vui i crî de fèsta d’ê garsune ? Pe’ tüta Laite nu’ se parlerà d’autru pe’ in bèlu pò ...
     Ina pènduřa cuscì, v’u digu mì, i nu’ ghe l’àn mancu i Nutari, mancu u Bavusu, u veciu, bèlu migliunariu cum’u l’è. Avura ve fassu acapì che rassa de meraveglia a l’è ‘sta cosa chi: avanti de tütu, a pènduřa i l’àn frabicà a Parigi: vié ch’u gh’è scritu chì, propiu in françese. Pe’ a furma, mireřà ben: a paresce in po’ ina scignura françese, ma de chele !
     Ecu: chì, a l’autessa d’a vita, a s’aslarga in po’ cume s’a l’avesse u de darré che u se fésse in po’ rundu; e nostre done, quandu u darré u se gh’aslarga in po’, i fan fina pena: ‘sta chì nu’: a manten l’elegansa e a finessa. Andandu zü, a rouba a s’aslarga fina ai péi, cume s’a fusse pe’ anda’ a balà. Ecu vié, a Parigi i l’àn d’u bon güstu, sempre ...
     Me dumandé cum’a funsiuna ? A l’è a cosa ciü facile d’u mundu. Écu: cu’ ‘sta ciavéta chì, ciàche tréi o catru giurni, a se infìřa chì, duve gh’è ‘stu sgarbu rundu; duvé zirà cianìn, sempre cianìn, fina au puntu che sentì düru; a meixima cosa duvé fàřa inte ‘stu sgarbu chì de fiancu: e a pènduřa a l’è carregà. Se ghe da’ in cořpétu chi, au pénduřu, e nu’ serve nintautru.
      Però besögna métiřa drita ben, che u pavimentu u sece lisciu; se gh’è suta in cadrélu aissau, a sta’ storta e a nu’ camina ben. Bon ! Candu a sona, a paresce u campanin d’ê Grimaude vecie; mì l’òn mirà de drente: gh’è ina campana, zirà de sutasurva, larga cume in piatu da menestra, e lì ghe pica in marteletu, grossu cume ina nuxe; pe’ in po’ de giurni, â nöte a ve farà ressautà, ma pöi ghe faré l’abitüdine e nu’ a sentiré ciü.
      E avura, diéme in po’.  Bacì: ve l’averassi imaginàu, stanöte, de purtave a ca’ ‘sta bela cosa chi ? Ma écu che me vèn un’idea, cuscì, sensa avéghe pensàu prima. Bacì, tucamu ben ben ‘ste ciavi de fèrru; écu: in giurnu, u ciü luntan puiscibiře ! i ne purteran tüti, vui cume mì, ae Gianchéte; e ‘sta bela pènduřa ? S’à piglierà ün d’i vostri figliöi.
      E pöi ? E pöi in nevu, o ina néssa; e pöi ancù ? Mì, nu’ so’ perché, a vegu zirà de chi e de là pe’ l’Itaglia, e finařmente, nu’ so’ perché, a va’ adiritüra a Milàn, magàra in ca’ d’in névu d’in vostru nevu; messa ben a garnì ina bela stanzia granda, a cuntinuerà a picà, forte cume sèmpre, e alura ‘stu vostru névu cos’u fà ? A mì me pa’ de sentìřu cuntà ai figliöi, e ai amighi, che ‘sta cuscì bela pènduřa chì l’aveva acatà u pairegrande de me nonu, a Ventemiglia, da in çertu Edemundu Biamunti, relörià da çentu generassiun ... Dunca ? Dunca: v’agiutu mì a carregàřa; vui ciapéřa de suta â faudeta, sensa pùira de faghe ma’ !»

         FESTE  DUSSAIGHINE
                                                                                 Dussaighin                      de Giovanni Girardi  - 
LA VOCE INTEMELIA
.
        
Ma de sùperstissiùn i n’avia tònte; presempiu: còndu muiria ün ch’u nu’ l’avia vusciüu cunfessòsse prima, a gente, a noite, i stòva çiti, aciatòi, cun e aurèglie issòe, perché, a ün certu mumèntu, se sentia u Diòvu arivò, sciü pe’ e scòre: u muntòva stirassòndu, cun ün gròn burdelu, ün mügliu de caène, de gònci, de luchèti, de ciòvi, tütu so’ pe’ incatenò l’anima d’u mortu e purtòssera a l’Infernu !
         Mi crèu che aiscì ‘ste süperstissiùn cuscì méschine e ne fòn capì che, intru sou fundu, a religiùn i a sentia sempre, fia tropu, perché a süperstissiùn a nu’ ghe duveria esse. Chi i ghe stòva cumu int’ün pürgatoriu; de delò i s’aspaitòva u Paradisu; e alura i l’era religiusi sempre. De feste au Segnù e â Madona e ai Sònti i ghe ne fòva tütu l’ònu. A megiagùstu l’Assunta; l’indemòn San Raucu; l’indemòn ancù u San Rauchin de fèmene; pòi San Bastión, San Grigöu, San Rumón, a Madona da Neve, a Duluròta; ogni quinze di’ arivòva ün sòntu impurtónte. Ghe n’era de grònde - digu de ‘ste feste - e de pècine. San Grigöu, presempiu, l’é lasciü, che u vegòmu ben d’ine Morghe, versu a lerca; l’é pecin ma bélu; l’era bélu còndu se ghe andòva a fòghe festa: i ghe cantòva a méssa, prònsu da ün e da l’òutru; a bònda a sunòva ün paucu; a saira tüti a cò. Aù, nu’ se ghe fò ciü ren. San Rumòn i nu’ sòn mòncu ciü unde l’é. A Madona da Neve a se fòva l’estòe, lasciü inscià cresta da culina, ma a nu’ l’era - mòi ! - üna festa alegra: chèli de Campuruzzu i digòva che ‘sta Madona lì l’é a sua; fia i due prevosci i se rüzòva; au mumèntu da prescisciùn, dopu megiudì, aiscì perché tüti i l’avia bevüu ün paucu, ghe scapòva de bòte e de legnòe.
         Li’, aù, nu’ se ghe fò ciü ren. E cuscì San Raucu; còra tütu giü. San Bastión l’é li’, ma de cheli beli uffizi i nu’ ghe ne cònta ciü. Resta numò a Duluròta e Megiagustu.
         A Dulurota a ven a tèrsa dumenega de Setembre; lasciü ghe üna giaixeta, pecina, ma a mi’ a me piòixe tòntu, forsci perché u sou campanin, ün paucu rutundu inscià sima, l’a disegnòu mei pòire, u Pa’ Ti. Alura se ghe fòva üna festa grossa, de ötu di’ !
         Pe’ ‘ste campògne e còe e s’encia de gente; i purtòva lasciù tütu so’ che serve pe’ fò’ üna festa grònda: u di’ da festa pe’ ognüna de ‘ste còe gh’era aumènu trenta persune: taiarin, pulòstri, levre, dussi, e vin bon a vuluntò. Intra giaixa i cantòva a méssa de Perosi ! Dopu megiudì, a prescisciùn; pöi müxica, cònti, bòli pe’ tüta a noite; a gente a restòva li’: i durmia inte fenaire, inte stòle, suta ae tende: l’impurtònte l’era de essighe, e de fò festa: ötu di’; pöi bòsta. I ghe tegnia tòntu che u Mariòu - tü ti l’òi cunusciüu ben - u digòva ai sou: - Còndu mòiru, se l’è veixin â Duluròta, ancòi l’interru, ... e l’indemón tüti â Duluròta; ve u comòndu ! - Aù ? Aù, se ghe munta au matin cun e mòchine, perché i gh’òn fòu a stròda asfaltò, e i còra sübitu â saira stessa. Lasciù de gente l’indemón nu’ ti ghe ne veghi mòncu ün còn, ren ! A festa grònda pe’ da bon l’era Megiagustu: bònde, luminòire, bòli, prescisciùn, prònsi, gòre de balùn au pùgnu, föghi d’artifiziu: i omi i bevòva a tüta forcia; a sàira i nu’ savia ciü loche di’ e loche fò: e alura i se picòva, fin che arivòva i carabinei. A festa a duròva ötu di’ aiscì èla; tüti i mangiòva e michète, che e fèmene i e fòva sulu pe Megiagustu; aù, ghe n’é tütu l’ònu, e nu’ l’é ciü festa; muntòva d’i furesti da Ventemiglia, da Munegu, da Nissa, fia da Parigi, unde gh’era sempre de Dussaighin. Megiagustu nesciün dussaighin s’u vuria perde; vui aiscì eri tüti chi’; üna sciorta: vosciu pòire, voscia mòire, che l’era üna bela fèmena. ‘Sta festa de Megiagustu a fòmu ancù, ma a mi’ me piaixia de ciü chela d’üna vauta; aù i munta tònti cun e mòchine; i fòn üna cunfuxiùn grònda; i resta sulu pe’ ve’ l’incendiu d’u Casté e i fóghi in scià ruvòira; poi via, e chi s’è vistu s’è vistu; de gòre de bòce, e d’u balùn, nu’ se ne fò ciü; â Madona, oramai, chi gh’abòda ciü ? A pòssa pe’ ‘ste stròde, e a vò ancù ben s’i tòixe ün menütu còndu a pòssa; nu’ gh’é ciü de devussiùn; nu’ tè pò mòncu che scìe a festa d’a Madona !

         BARBETI  AI  CARLETI
                                                                               Ventemigliusu                     Taviu e Segundina ALLAVENA
                                                                                                                                           
LA VOCE INTEMELIA -  - aprile 1992

         
I n’à cuntava i veci cume s’à fusse ina foura, ma a l’è störia; propiu a l’incuntrariu de cose capita de voute candu e foure i passa pe’ störia vera !
        E cae vece d’i Carleti, fae inscia roca viva, i l’àn za’ caiche anu, forsci ciü de trüxentu.
Alura, pe’ u valun de Laite, camin da carri nu’ ghe n’eira, ma gh’eira in bon camin da müře. Tüti cheli ch’i nu’ vurreva o i nu’ purreva passà pe’ Ventemiglia, çita d’urdinariu armà e furtificà, cina de surdati, de sberri, cun u daziu i aciapava de chi sciü. A Sant’Antoniu gh’eira in cunventu de frati, duve magara i dava in po’ d’assustu a chi n’àva besögnu, a geixa a l’eira in po’ ciü pecina d’avura ma a gh’eira za’. De lì, pe’ andà a Bevera, i passava pe’ e terre de Barnì, comudi cun bestie da bastu e cavali.
        Gh’eira insuma in culegamentu au camin d’a Valata d’u Röia, pe’ Tenda e u Piemunte cun Mentun.
A cheli tempi e gente de ‘ste campagne i l’arrecampava in po’ de tütu; i semenava ordiu, gran, granun, patate, süche e faixöi gianchi e d’a tega russa; i ciantava còuri da canavà, agliu e çevule. I semenava u canavu e u lin. I fava secà fighe, amànduře e ninsöre; i l’àva caiche arburu de meře, de perüssi, de pecugögni. I l’alevava sciorte de crave e, cun u laite, i se fàva brüssu e tuma, i l’àva curtì de cunigli. I l’arrecampava za’ d’u bon öriu da ‘sti aurivei gatigliài d’â tramuntana. Nu’ pariamu d’u vin che u l’eira rusoliu, perché a cheli tempi, cun i vî d’u russese ciantai a francupié, l’üa a maürava ciü ben e a l’eira ciü dusse; e vigne, pöi, d’â Liscia, au sù cu’a terra funda, a roca a scafe, i l’eira famuse.
      Inte caiche moda, magara dopu rüse e caiche pügnu insciù murru, i s’àva spartìu e aighe d’ê funtane pe’ aigà e chele d’i valui pe’ i defissi.
      D’abitüdine ghe trigava negussianti, sensai, ciarlatai, ma eira aiscì capitau intreghi eserciti de surdati de passagiu.
       Inti ani, pöi, d’a störia che vurremu cuntà - e éirimu inta metà d’u seteçentu - gh’eira stau surdati de tante rasse: dai françesi ai spagnoli, dai tedeschi ai savuiardi e ai zenesi.
       ‘Se fraziun e i paisi spantegai i deve avéne vistu de tüti i cuřui, perché samu ben che tüti i eserciti i sun ciü bravi a despöglià e asciascinà i desarmai che a fa’ a gherra: ne samu caicousa aiscì nui cun l’ürtima !
       Aiscì ai Carleti e gente i l’àva imparau a inzegnasse pe’ ascunde a rouba, se i l’àva caicousa de bon, e aiscì a ascundisse eli.
      Inti fundi de ‘ste cae amügliae gh’è de cantine scüre sensa barcùi e da purreghe mürà a porta, lasciàndughe sulu in sgarbu da passaghe a stentu e de bon atapà a l’ürtimu mumentu.
       Gh’eira de bon che i surdati de passagiu tempu da perde i nu’ n’àva, e i se acuntentava de chelu che gh’eira a purtà de man.
       E gente i çercava de ascunde, in po’, fina e bestie: i cunigli, e gagline, e vache spantegae inti casui de campagna, e sciorte de crave lasciü inti boschi o inte riane ciü brüte.
       Ma candu se n’è andau i savuiardi, i l’àn lasciau per chì, cume cua, ina banda de scciancalassi, de rumente, che i li ciamava Barbeti. In Piemunte versu Salüssu i l’eira cunsciderai de patrioti, ascaixi de santi, ma chì i l’eira sulu de bandî.
        I viveva ramenghi, pe’ nu’ fasse acciapà dai françesi e dai spagnoli; pe’ ‘ste campagne i purtava via tütu, i dava fastidiu ae done, i meteva e mae adossu a chi resisteva e i l’amassava sensa pietà se i se a vieva a marparà. Sciü de chì i se senteva ascaixi au següru, perché inte dui passi i scapava inti boschi de Galaré, de Livernusa e de lì i purreva arrivà fina in Ruassu.
        Ina scadra de ‘sti soci i l’àva pigliau l’abitüdine de vegnì sempre inti Carleti, da in Alavena che a cheli tempi u stava abastansa ben; i se fàva preparà da mangià cume i vurreva e da beve a vuluntà.
        A l’ürtimu a ‘st’omu, ‘su andà e vegnì u gh’a cumensau a spüssaghe, l’eira natürale che ina casana cuscì a nu’ ghe cimbresse e a ghe fesse agrupà i nervi.
       Tra l’autru u l’àva ina duzena de figliöi, tra garsui e garsune e, aiscì se da mangia ghe n’eira, nu’ l’eira giüstu asgairàne pe’ certa gente. Epöi, tüte e voute che i li vieva arrivà, e done i duveva andasse a ascunde, autrimenti ‘sti brütessi i nu’ se sereva acuntentai de caiche cunigliu o de caiche tocu de craveu.
        Ma a l’è anda’ ben che dopu in po’ de tempu i l’àn cumensau a fiasse, a piglià cunfidensa e, intrandu in ca’, i l’amügliava e arme suta a trumba d’â scařa pe’ muntà inta cuixina.
        In belu giurnu se afermau aiscì e done a preparaghe da mangià: pensamu cunigli teneri, pe’ l’ucaxiun ben cöti inte l’öriu e u vin, cun rumanin e ferrügura, nuixe e ninsöre pistae, e pöi pan d’ordiu e benardi e ‘sta vouta vin d’u ciü bon a vuluntà.
        I conta ch’i l’àn fai mangià da catru ganasce e beve cume ùiri, u vin de russese u se ghe andava dritu inta testa e inte gambe.
        Candu ‘stu Alavena de alura u s’è acortu che i l’eira ben maüri, u l’à fau segnu ai figliöi e - cume i l’eira d’acordiu, tüti inseme, figli e figlie, nöire e zeni e forsci aiscì caiche veixin, che i l’eira pöi tüti parenti - i l’àn pigliau e arme de suta â scařa e i se ghe sun asbrivai adossu, i l’àn carregai de corpi e lasciai ciü morti che vivi.
        I nu’ n’àn mai cuntau se i n’àge aiscì subacau caicun â caussa d’ina auriva, ma daitu che i nostri “antenati” i nu’ l’eira propiu farina da fa’ ostie ... nu’ se pö mai savé !
        Fatu sta’ che da chela vouta de Barbeti ai Carleti nu’ se n’è ciü vistu.
        I libri (Girolamo Rossi) i dixe che ina cumpagnia de surdati, veixin ai Baussi Russi, a l’è arrivà adossu a ‘sta scadra de bandî e a l’à fenìa.
        I veci i n’àn sempre fau ve’ i fundi scüri d’ê cantine d’i Carleti duve i ghe ascundeva a rouba, e a scařa e a cuixina d’i Barbeti i sun ancù cume alura.

Raccolta
inizio pagina
home

 

OSSERVATORIO POETICO
ultimo inserimento: 05 ottobre 2011
home
Raccolta

 

 

 ANATEMA DE TESSITÙ
A CAREGA D'U PIGNURIN
A PENITENSA
CARATERE LIGÜRE
A PENDURA
BARBETI AI CARLETI
FESTE DUSSAIGHINE

 

ELIDE GARZO
PIERINA GIAUNA
RITA ZANOLLA
OTTAVIO ALLAVENA
ANDREA CAPANO
RENZO VILLA

 

  A Barma Grande 1932/1977