Ancöi l'è
Stella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattivaStella inattiva
 

 

 

REGORDU d’u “Sciù Meigu” AZARETTI

in spezià cu’a pasciun d’u ventemigliusu

                                                                                                                                                                     de Renzo Villa

    Credu che in regordu d’u Sciù Méigu EMILIO AZARETTl u vaghe scritu in ventemigliusu. Lulì perché elu, tra e tante cose ch’u l’à fau int’a sou longa vita, u l’è sempre stau, avanti de tütu, l’omu d’u nostru parlà.

    Fina dau luntaniscimu anu 1927, candu u l’à fundau a «Cumpagnia d’i Ventemigliusi», üna d’ê prime assuciaziun, o famiglie, de tüta a Ligüria, au Sciù Méigu Azazetti - che alura u l’ava vintiçinc’ani e u l’eira in zùvenu spezià de Ventemiglia - ghe stava a cö u nostru parlà.

    Ina lenga che, da cheli tempi, i a parlava tüti, grandi e pecin, ma che ascaixi nisciün saveva scrìviřa. Perché l’è de lì, dau scrive, che l’è acumensau tüta l’opera de Azaretti. Perché scrivènduřa, ina lenga, a s’agagna chela «dignità» e chela impurtansa che, fina tantu ch’a l’è sulu parlà, a nu’ l’arresce a avé.

    E scrivènduřa, ina lenga a l’aumenta ancura de ciü a sou belessa e a sou puscibilità. Se descröve cuscì che u dialetu u nu’ l’è in parlà de segunda categuria, ma che, cun e parole dialetali, se pö scrive ina puesia, ina cansun, ina foura, in testu teatrale. Cose che Azaretti u l’à sempre fau e che, intantu, i ne porta a parlà de a sou grande pasciun: u teatru.

    A fundaciun, int’u 1928, de a «Cumpagnia d’u Teatru Ventemigliusu», l’amicizia cun Rostan, e prime cumedie e pöi, int’i Ani Trenta, u muvimentu ch’u l’à purtau â püblicaziun de a rivista «A Barma Grande», i sun tüte cose ch’i l’àn sempre vistu Azaretti in prima fira.

    Nu’ se dirà mai abastansa ben de ‘stu grüpu de amighi, messi insème da Azaretti e da Rostan, ch’i s’assetava a in taurin e i scriveva ciacün int’u sou dialetu e i se senteva frai, sece ch’i vegnisse d’â Vale Argentina o da San Remu, da Pigna o da Mentun, da l’Auriveta o da Suspé, da Ventemiglia o da Mùnegu.

E ‘stu chi u l’è stau de següru ün d’i ciü grossi meriti d’u Sciù Méigu, chelu d’avè acapìu fina d’alura che u ventemigliusu u se purreva defende ciü ben, inseme cu’i autri dialeti d’a Zona Intemelia che nu’ da pe’ elu.

    Sensa cuntà - e ‘stu chi u l’è in autru d’i sou meriti - che da cheli tempi u cunfin fra l’Italia e a França u l’èira caicosa de ben ciü serrau che chelu d’u giurnu d’ancöi e che i dialeti alura i nu’ l’èira gairi ben visti, ni d’â parte de chi d’u Ponte de San Luì, ni da chela de de là.

    Sulu a gherra a l’è arrescìa a fermà pe’ caiche tempu u travagliu de Azaretti, che int’u 1945 u s’è turna messu a l’opera, cu’a fundaziun d’u muvimentu d’a «Zona Franca» e de u giurnale «La Voce Intemelia».

    Pöi cu’a rifundaziun d’a «Cumpagnia», ancura opere teatrali e cuntribüti a giurnali, libri e riviste e u stüdiu, tantu stüdiu ch’u l’à pöi purtau â pübricaziun de in’impresa de largu respiru «L’Evoluzione dei dialetti liguri, esaminata attraverso la grammatica storica del ventimigliese».

    ‘Stu libru, püblicau int’u 1977, in ucaixùn d’u Çincantenariu d’a «Cumpagnia d’i ventemigliusi», u l’è u frütu de mezu seculu de travagliu faitu da Azaretti int’u campu d’u dialetu. Restampàu e ingrandìu cun de azunte int’u 1982, u l’è l’opera ch’a l’à fau cunusce u sou Auture in campu naziunale e internaziunale e che a gh’à daitu chela giüsta «fama» ch’u se meritava.

    Ma, inte cheli ani, u Sciù Méigu, in ciü d’u stüdiu u l’à fau tante autre cose. Basta che pensamu â fundaziun d’i «Centri de Cultura Dialetale» pe’ tramandà ai figliöi d’ê scöře u patrimoniu d’u dialetu e, aiscì chi, a sou sempre viva pasciun pe’ u teatru a l’à purtau a scrive - dopu avé preparàu u libretu «Imparamu u ventemigliusu» - e cumedie e e foure pe’ i spetaculi che i figliöi i fava au Teatru Comünale cu’a culaburaziun d’ê maistre e d’i prufessui e de a «Cumpagnia d’u Teatro Ventemigliusu» e d’u sou diretù Pierino Sismondini.

    Intantu, Azaretti u stava travagliandu inseme ai sou amighi munegaschi pe’ arrivà â fundaziun de l’«Académie des langues dialectales» d’u Principatu de Munegu, cosa ch’a l’è stà fa’ int’u 1982.

    Ma, intra tanti dialeti, ghe n’éira ün che au Sciù Méigu u ghe stava ciü a cö, chelu de l’Auriveta, duve gh’è in parlà tütu particulare e ch’u nu’ purreva fa’ a menu de interessà ün cume Azaretti.

    Autri ani de stüdiu, de reçerche e â fin ecu in’autra opera, de chele de largu respiru, intitulà «Studi linguistici sull’anfizona Liguria - Provenza», scritu inseme cu’a prufessuressa Giulia Petracco Sicardi.

    In’autru libru ch’u l’à fau cunusce ancù de ciü e capaçità de Azaretti int’u campu d’a «dialettologia» e ch’u gh’à fina fau merità a çitadinansa unuraria de l’Auriveta.

    E propiu intu meze d’avustu d’u 1990, ‘stu paise u l’à regurdau i sou çent’ani ch’u l’è cumüna e Azaretti u l’èira stau incarregau dau scendegu de tégne u discursu ufiçiale. In discursu che, candu l’òn sentüu e pöi lezüu in scia «Voce Intemelia» u m’è semegliau tantu ch’u fusse u sou «testamentu spirituale».

    A l’é che, iscì se avereva vusciüu sbagliame, nu’ me son sbagliàu.

                                                                                     LA VOCE INTEMELIA anno XLVI  n. 2 suppl. - marzo 1991

 

 

UOMO  E  POETA

    La figura di Emilio Azaretti, signorile, tutta tesa allo studio, poteva far pensare, in chi non lo conosceva, ad un “signore” della tecnica; pochi sapevano che al di sotto di quella apparenza c’era un uomo dai profondi affetti e dai sentimenti poetici.

Proponiamo questa pochissimo conosciuta Sua versione dello “STABAT MATER” che sottolinea l’aspetto più profondo del Suo essere.

 

Stava a Maire

Ventemigliusu           Emilio Azaretti

 

 

Stava a Maire tristemente

Lagrimusa â cruxe arente

Unde pendeva u Figliu.

 

Ina sciabra, crüamente,

A sou arima gemente,

A l’àva trapassau.

 

O mai triste e necheria

L’eira chela benedia

Maire d’u Figliu ünicu-

 

Cume l’è che a s’afligeva

A pia Maire che a vixeva

E pene de so’ Figliu.

 

Chi u l’è l’omu che, viendu

D’ina maire ‘stu tremendu

Duřù, u nu’ cianzereva ?

 

Chi, a resiste a cuntemplà,

Maire e Figliu tribülà,

L’avereva u curagiu ?

 

Gesü Cristu, turmentau,

A l’à vistu, e frazelau,

Pe’ e curpe d’a sou gente.

 

A l’à vistu, abandunau,

A tirà l’ürtimu sciau,

U sou poveru Figliu.

 

Che iscì mi sece incinga

E d’â cruxe inebriau

E dau sanghe d’u Figliu.

 

Da tü, o Vergine, agiütau,

Pösce nu’ fenì brüxiau,

U giurnu d’u giüdiçiu

 

Maire mei, cina d’amù,

Fà che sente u tou duřù

E cun tü pösce cianze.

 

Fà brüxià u mei cö d’amù

Pe’ Gesü, nostru Scegnù,

Che pösce ringraziařu.

 

Santa Maire, fà che e ciaghe

De to’ Figliu sempre i staghe

Ben fisse intu mei cö.

 

E, cun mi dividi u ma’,

Che, degnau de supurtà,

U l’à pe’ mi to’ Figliu.

 

U tou ciantu lagrimà,

E tou pene tribülà

Fame pe’ tüta a vita.

 

Maire mei, vögliu vegbnì,

Vögliu cianzighe iscì mi,

Cun tü d’arente â cruxe.

 

Bela Vergine, nu’ stà

A vurreme amaregià,

Cun tü lascime cianze.

 

Iscì mi, fà che suporte

A pasciun de Cristu e a morte,

E che pense ae sou ciaghe.

 

Oh Gesü, inta me’ agunia,

Fà, pe’ a maire tou Maria

Che vaghe a sarvamentu.

 

Candu u corpu u murirà

A mei arima fà andà,

D’u Paradisu â gloria. - Amen.